Tara Lapusului

=============================================================

Vasile Nechita

PETERITEA

MONOGRAFIA SATULUI

- 1999 -

Cuprins

Argument

Învăţămintele ce se desprind din istoria comunităţii, structura şi scopul lucrării

Cadrul natural

Frumuseţea pământului natal, geografia ţinutului, apele, relieful, clima, solul şi subsolul, flora şi fauna, căile de comunicaţii, vecinătăţile, toponimele

Istoricul satului

Descoperiri arheologice în zonă, atestări documentare, organizarea administrativă de-a lungul secolelor, evenimente importante din viaţa satului, personalităţi care au marcat viaţa comunităţii, Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial, alegerile din 1946, cotele, întovărăşirea, colectivizarea din 1962, Revoluţia din 1989 şi desfiinţarea colectivei

Evoluţia populaţiei

Număr de gospodării, număr de persoane, recensăminte, evoluţia demografică, culte religioase, relaţii interconfesionale, etnii, relaţii interetnice, vîrste, portrete.

Cadrul cultural şi felul de trai

Şcoala, grădiniţa, educaţia în familie, biserica, cultele ortodox şi neoprotestante, căminul cultural, magazinul sătesc, dascăli şi preoţi care au profesat în sat, primii localnici cu instrucţie superioară, unde s-au stabilit ei, limbajul (regionalisme), mentalităţi, aspiraţiile tinerilor, sport, jocuri, divertisment, petrecerea timpului liber, portul, ritualuri funerare, cimitirele săteşti, onomastica, gospodăriile, casele, portul, igiena, alimentaţia

Economia

Agricultura în vechime, comerţul, meseriile, valoarea terenurilor, colectivizarea, desfiinţarea colectivei, forţa de muncă, investiţii în agricultură, investiţii neagricole : electrificarea, construcţia şoselei, transportul în comun, aducţiunea de apă potabilă, telefoane, construcţia de case, 1999 - proiect de introducere a gazului metan

Oportunităţi şi perspective de dezvoltare

Preliminarii, supraoferta de produse agricole, educaţia ca oportunitate - cel mai mare izvor de bogăţie, rolul instrucţiei şcolare, repere de orientare profesională, şansele de alegere a unei meserii pentru tânărul din Peteritea, principii şi tendinţe în dezvoltarea economiei, dezvoltarea educaţiei, sugestii pentru diversificarea îndeletnicirilor, analiză socio-economică

Scrisori

Bibliografie

Anexe

Lista numelor localnicilor, lista celor plecaţi din sat, lista celor veniţi în sat, lista eroilor, lista sătenilor declaraţi chiaburi, lista localnicilor cu instrucţie superioară şi locul unde s-au stabilit, lista învăţătorilor şi a preoţilor care au profesat în sat, lista regionalismelor, lista toponimelor, hărţi, fotografii

Alte desfăşurări până în anul 2005

Raport informativ privind situaţia economico-socială a comunei Vima Mică pe anul 2000 şi activitatea serviciilor publice din cadrul Primăriei Vima Mică, evenimente survenite până în 2004

Argument

De unde ne tragem obârşia? Ce au făcut bine şi unde au greşit înaintaşii noştri? Ce învăţăminte se pot desprinde din istoria comunităţii în care ne-am născut?

Oricât ar părea de teoretice şi de abstracte, răspunsurile pe care le comportă asemenea întrebări îndeplinesc rolul stelei polare ce ne călăuzeşte paşii în viaţă. Numai prin cunoaşterea comunităţii din care provenim ne vom da seama, cum zice poetul, câtă sudoare au adunat bătrânii de-a lungul secolelor pentru ca noi să avem, acum, şansa de a ne schimba modul de viaţă. De fapt, locul unde ne naştem, ne petrecem copilăria şi ne ducem traiul este mica noastră patrie.

Un rost practic însemnat pentru un tânăr, căruia i se adresează în principal rândurile de faţă, îl au întrebările privind devenirea sa. Aflat în pragul opţiunii pentru o meserie sau alta, el este cel mai interesat într-o privire de perspectivă asupra şanselor ce i se oferă într-un anume moment istoric. Întâietate dăm acestui demers fiindcă nu e totuna dacă munca pe care o îndeplineşti de-a lungul vieţii este resimţită ca o corvoadă, sau ca o activitate de vocaţie, o pasiune. Căci până la urmă profesiunea ne defineşte personalitatea, ea este măsura cea mai de seamă a omului. Iar dacă tânărul va şti înainte de terminarea şcolii ce vrea şi încotro se va îndrepta, ce meserie îşi va alege, de câtă şcoală şi muncă e nevoie pentru asta, atunci el va fi mai puţin expus “vânturilor, valurilor” vieţii, având toate şansele să stea cât mai curând pe picioarele proprii.

Mi se pare firesc ca tânărul să urmărească un câştig de pe urma binefacerilor civilizaţiei. Altfel ce folos că privesc cum zboară avioanele supersonice pe deasupra satului şi văd la televizor ce se întâmplă la bursa din Hong Kong, dacă peteritenii rămân la agricultura de subzistenţă, aceeaşi pe care o practicau şi strămoşii noştri cu secole în urmă?

Prin urmare, dacă vrea să scape de lipsuri şi de sărăcie materială şi spirituală, tânărul trebuie să ajungă la prima gară de unde pornesc trenurile Istoriei, pentru a se îndrepta grabnic spre meseria visurilor sale. Dar ca să stăpânească bine o meserie în pas cu vremurile, e necesar ca el să treacă prin focul instrucţiei şcolare. Altă cale nu există şi de aceea stăruim asupra rostului acestui punct cardinal în viaţa omului - şcoala. Cât de săraci ar fi, copiii din Peteritea, la fel de capabili ca şi cei din Bucureşti sau din New York, trebuie să înveţe carte, menită să le deschidă porţile ştiinţei şi calea spre propăşire.

Ca în orice monografie, vom începe însă cu o sumară descriere a geografiei ţinutului, urmată de un scurt istoric în care expunem cele mai de seamă evenimente care au marcat de-a lungul anilor viaţa comunităţii. Din istoricul satului se va vedea cât de neînsemnaţi erau, pentru stăpânii vremii, oamenii locului. Cronicarul, care în urmă cu o sută de ani, a întocmit o monografie a comitatului din care satul făcea parte în acea vreme, nu a găsit de cuviinţă să amintească niciun singur nume de iobag. Aşadar, strămoşii noştri figurau, înainte de primul război mondial, doar ca nişte simple numere în registrele cu felurite dări şi tranzacţii.

Economia ocupă un loc central în lucrare deoarece o considerăm motorul dezvoltării comunităţii, antrenând după sine cultura şi mentalităţile, teme care preced acest capitol.

Cu toate eforturile de menţinere în limitele relatării obiective, alături de puţine pasaje cu interpretări, capitolul intitulat “Oportunităţi şi perspective de dezvoltare” nu putea fi altceva decât un punct de vedere personal.

***

Am redactat lucrarea într-un stil jurnalistic, accesibil oricărui cititor, dar cu preocupare pentru rigoarea şi acurateţea relatării. Expunerea unor fapte, obiceiuri şi întâmplări mai picante din viaţa sătenilor credem că dă savoare textului, fără a-i afecta ţinuta.

 Monografia a fost finalizată în anul 1999, însă din motive financiare nu a putut fi tipărită decât în 2006, prilej cu care am adus o completare într-un capitol distinct.

 De ce am făcut efortul de redactare a acestei lucrări? Îmi amintesc că, la etatea de 15 ani, când am plecat din sat, cel mai mult şi mai mult mi-au lipsit câteva repere de orientare în acea perioadă premergătoare alegerii profesiunii. Acest lucru aş vrea să-l ofer tinerilor de azi şi gândesc că e o datorie morală să sprijin comunitatea din care provin. Şi dacă aceste puţine rânduri vor izbuti să aducă o mai bună cunoaştere a obârşiei micii comunităţi săteşti, a rostului instrucţiei şcolare, a şanselor de afirmare ale unui tânăr aflat la primii săi paşi în viaţă, a stării economiei şi tendinţele ce se prefigurează, socotim că am făcut o treabă folositoare în slujba noilor generaţii de peteriteni.

Mulţumiri. Pentru ca lucrarea să ajungă în stadiul actual, am obţinut sprijinul a numeroase persoane. În primul rând este vorba de relatările verbale furnizate de: Rus Ionuc (a lui Irimie), Tuns Vasile (din Dâmbu Uliţii), Nechita Flore şi Reghina (din Dâmbu Uliţii), Nechita Dumitru (a Irinei), Bodea Grigore din Vima Mică, Viman Terezia, (preoteasa, soţia preotului Viman Traian). Un ajutor nepreţuit l-am primit de la Vele Nelu şi de la Tuns Valentin, care mi-au furnizat documente cu caracter istoric, aflate în custodia bisericii din localitate. Lor şi altora care m-au sprijinit le mulţumesc şi pe această cale.

Cadrul natural

Frumuseţea pământului natal. Multe locuri frumoase vor fi existând pe acest pământ, dar cu siguranţă că niciunul nu întrece frumuseţile locului natal, acolo unde ţi-ai petrecut anii copilăriei. Dar aş zice că şi pentru un străin, peisajul Ţării Lăpuşului este unul de neuitat. Într-adevăr, dacă te urci pe Culmea Breaza, undeva la hotarul localităţilor Peteritea şi Văleni, într-o poiană din apropierea pădurii dese de molizi sau a crângurilor de mesteceni, ţi se desfăşoară în faţă o tulburătoare panoramă a Ţării Lăpuşului, începând cu Preluca Nouă până la Munţii Lăpuşului. Dacă ai norocul unui timp senin, lipsit de ceaţă, şi ridici privirea înspre munţi, vei vedea cu claritate şi în toată splendoarea lor piscurile Ţibleş şi Văratec. O privire panoramică încă şi mai vastă o ai din Dealu Hotarului atât spre Munţii Lăpuşului, cât şi spre Boiu Mare.

 De neasemuită frumuseţe sunt Strâmtorile, adică defileul râului Lăpuş, unde, la confluenţa cu Valea Hijului, pe stâncile de pe malul drept vezi căţărate caprele sătenilor din Răzoare. Tot în acest loc, vara, vezi turişti sosiţi cu maşinile tocmai din judeţul Cluj, cu corturi amenajate pe păşune, pescuind sau făcând baie în apa limpede a râului Lăpuş, în locul numit “La Căldare”. În aval, piscul stâncos, numit La Custură, este şi mai impozant. Aerul înmiresmat şi răcoros în serile de vară este tonifiant şi te îmbie la plimbări până seara târziu. În schimb, iernile sunt lungi şi cu zăpezi abundente, astfel că sătenii îşi petrec cea mai mare parte a timpului în case. Doar pasionaţii într-ale vânătorii se încumetă să se avânte pe coclauri în căutarea vreunui mistreţ sau iepure. Şi celelalte anotimpuri îţi oferă imagini memorabile. Astfel, primăvara, toţi copiii merg pe Calea Maşchii la cules de ghiocei şi brânduşi, iar toamna este impresionantă prin arămiul pădurilor de fag de pe versanţii dealurilor.

Geografia ţinutului. Satul Peteritea este situat în zona depresionară a Ţării Lăpuşului, pe cursul mijlociu al râului Lăpuş (râu cu o lungime de 114 kilometri). Depresiunea este flancată la nord şi nord-est de munţii vulcanici Gutâi şi Ţibleş (Munţii Lăpuşului, după Gr. Posea, au origine vulcanică şi se extind între văile Minghet şi Cavnic). În apropiere de Băiuţ, şirul de munţi are un pisc conic, împădurit, Văratec (1.358 m). Piscul crestat, de alături, golaş, stâncos şi acoperit cu zăpadă până primăvara târziu este denumit Vârful Ţibleş (1.840 m).

 La sud, zona este delimitată de Culmea Breaza (o culme subcarpatică, cu înălţimea de 975 m), care se continuă cu Dealul Vima (777 m). La nord, Piemontul Şatrei, cu Vârful Şatra (1.041 m), desparte depresiunile Lăpuş şi Copalnic, apoi între văile Lăpuşului şi Cavnicului se situează Culmea Preluca (810 m). Depresiunea continuă până la Podişul Boiu, în proximitatea râului Someş. După ce Lăpuşul colectează toate apele bazinului hidrografic dintre culmile Brezei şi Prelucăi, coteşte spre nord în vecinătatea satelor Româneşti şi Boiu Mare, apoi se varsă în Someş, lângă Ardusat. Dacă până în satul Răzoare Lăpuşul curge într-o zonă relativ deschisă, de luncă, începând de la hotarul satului Peteritea, de la confluenţa cu Valea Hijului, încep Strâmtorile. De aici şi până aproape de Remecioara, Lăpuşul curge într-un defileu lung de 30 de kilometri, între malurile abrupte, pe alocuri stâncoase ale Culmii Preluca şi ale altor dealuri începând cu unul împădurit şi mai puţin înalt - Podu Hijului, situat la hotarul satului Peteritea. Defileul Lăpuşului este un obiectiv turistic unicat, “cel mai sălbatic” din ţară, după cum îl caracterizează Grigore Posea. Nu este străbătut de nicio arteră de circulaţie, nici de cel puţin o potecă.

Apele. Hotarul nordic al satului Peteritea este udat de apele râului Lăpuş, în care se varsă câteva pâraie, văi, cum le spun localnicii, care izvorăsc din Culmea Breaza. Este vorba de Valea Drelii, care se continuă în Valea Hijului după ce străbate satul şi ajunge la confluenţa cu Valea Seacă (un pârâu ce curge dinspre Văceni). Urmează apoi Valea Satului

Izvoare mari şi cu apă de calitate se află la poalele Culmii Brezei: În Coşeră, Sub Coaste, Valea Satului, Valea Drelii. Alte izvoare mai mari în restul suprafeţei satului sunt: Certeze, Dâmbu Poienii, Calea Maşchii, La Bliduţ, La Poniţă, Sforşel, La Bolovan, Valea Hădrăgoii, Hreana, La Izvor în Coastă, La Topile.

Relieful ţinutului este colinar. Însăşi vatra satului este situată pe platoul unei coline mai joase, între Valea Satului şi Valea Drelii. Terenul este în general accidentat, doar cu mici suprafeţe netede, mici depresiuni şi terase.

Solul şi subsolul. Solurile predominante sunt: brun-acide, brun-argiloase şi brun de pădure. Doar 3% din teren are aciditate optimă pentru culturi agricole.

Subsolul este format în mare parte din roci calcaroase, care permit infiltraţiile apei pluviale prin “ponoare”. De exemplu: Poniţă, Sforşel, Godovana (Pârâul Secăturii), În Pietrar, Podu Rotund. Apele ajung în peşteri şi caverne, ieşind la suprafaţă în izvoare.

Clima este rece, specifică depresiunilor din Carpaţii Orientali. Adesea, la buletinele meteo, Târgu Lăpuş este anunţat ca “pol al frigului” în ţară. Desprimăvărarea are loc aici cu circa trei săptămâni mai târziu decât în Baia Mare sau în Satu Mare, iar toamna vine mai devreme cu 2-3 săptămâni.

 Gerurilor puternice din cursul iernii şi curenţilor de aer rece de pe Valea Morii nu le rezistă nucii, piersicii, caişii, dar şi culturile agricole sunt afectate. O zonă mai protejată şi prielnică pentru pomi este în partea Din Sus a satului. Deseori, mai cu seamă dimineţile, tot ţinutul este scăldat în ceaţă, de asemenea dăunătoare pentru pomi şi unele culturi agricole. Tot din cauza ceţii, arareori profilul Munţilor Lăpuşului se vede clar din Peteritea. Zăpezile sunt mari şi persistente. Vara, precipitaţiile sunt mai abundente decât media pe ţară, iar nopţile sunt răcoroase.

 Clima se schimbă sensibil la o distanţă de numai 2-3 km de sat. Astfel, Peste Culmea Breaza, în Coroieni, ba chiar şi în Vima Mică temperaturile sunt întrucâtva mai ridicate, iar clima devine ceva mai blândă.

Vegetaţia. În flora spontană se află şi câteva plante de negăsit în împrejurimi, fiind rarităţi şi în ţară. Astfel, prin februarie-martie se pot culege ghiocei şi brânduşi de pe Calea Maşchii, iar în luna mai apar laleaua pestriţă şi narcise albe şi galbene pe locul numit Custură. Între plantele medicinale enumerăm: sunătoare, muşeţel, potbal, omag, cicoare etc.

 Pădurile cele mai mari din sat sunt: Podu Hijului, Pe Deal, Dosu Mecii, Coasta Prunilor, Coasta Ilioii, Stârci, Calea Maşchii, Tăuţi. Pe vremea socialismului s-au făcut şi împăduriri prin plantaţii pe Deal, în Podu Hijului şi în Stârci. Dar în ultimii 30-40 de ani au avut loc şi împăduriri pe cale naturală mai ales pe Deal, în Stârci, pe Calea Maşchii, în Dosu Mecii, pe Coasta Ilioii, pe Coasta Prunilor. Tot în ultimii 40-50 de ani au fost despădurite şi folosite ca păşuni câteva crânguri, cum ar fi: La Poniţă, pe Pârâul Secăturii, La Vârtop şi Stârci (care se prelungeau până în Pârâul Dosului).

 Speciile cele mai răspândite de de arbori sunt în primul rând cele de fag. Pădurile de fag acoperă majoritatea dealurilor şi a versanţilor mai abrupţi. Pe Culmea Breaza, în Stârci şi în Podu Hijului mai sunt şi plantaţii de molizi şi de pini. Alte specii de arbori sunt: carpenul, stejarul, frasinul, salcia, aninul, teiul, mesteacănul, paltinul, plopul, jugastrul. Mai cresc şi arbuşti ca alunul, curpenul, hameiul, cornul, păducelul şi porumbrerul. În urma defrişărilor, care se practică la intervale de câţiva ani pe suprafeţe de câteva hectare, flora spontană se îmbogăţeşte cu rugi de zmeură şi mure.

 Ierburile sunt destul de bogate datorită volumului mare de precipitaţii. Pe păşuni creşte un soi de iarbă de calitate inferioară, căreia sătenii îi spun “păr de porc”.

Fauna. Prin păduri cresc numeroşi mistreţi, căpriori, vulpi, viezuri şi foarte puţini iepuri şi lupi, decimaţi în ultimele decenii. Localnicilor le dau de furcă animalele cum sunt mistreţii şi viezurii, care distrug recoltele de porumb şi de cartofi. Peteritenii care au culturi mai lăturalnice sunt nevoiţi să le păzească, toamna dormind în câmp în timpul nopţii şi făcând focuri. Deseori şi ulii atacă puii de găină din curţile sătenilor. Între păsări se întâlnesc mai des grauri, ciori, gaiţe, coţofene, cuci, pupeze, rândunele, piţigoi, vrăbii...

Peştii - cleni, mrene, scobari - sunt de mai mulţi ani într-un proces de involuţie. Până la sfâr;itul anilor '90, de la Exploatarea Minieră Băiuţ se deversa în râul Lăpuş apă poluată. În urmă cu doar 40 de ani, pe Valea Morii şi pe Valea Hijului trăiau peşti şi raci din belşug. Astăzi aceste ape sunt aproape lipsite de faună piscicolă. După spusele sătenilor, un alt factor care a dus la diminuarea populaţiei piscicole a râului Lăpuş a fost distrugerea acesteia prin braconaj cu dinamită, îndeosebi în perioada imediat următoare Revoluţiei. În urma dinamitării, mai mult se distrugea. Doar 10 la sută din cantitatea de peşte putea fi recoltată, restul, inclusiv puietul, fiind dus de apa iute a râului.

Căi de transport şi comunicaţii. Satul este străbătut de căi de comunicaţii exclusiv rutiere. O şosea asfaltată traversează satul şi comunică cu oraşul Târgu-Lăpuş (16 km), iar de aici continuă spre Baia Mare (încă 42 de km). Aceeaşi şosea continuă în partea opusă în Văleni, făcând legătura cu oraşul Dej, prin Gâlgău. Spre apus, şoseaua care trece prin sat este asfaltată doar până la Vima Mică (3 km), după care un drum pietruit leagă centrul de comună cu Ileanda, prin Vima Mare. Tot de la bifurcaţia de la ieşirea din Vima Mică, pe un alt drum pietruit se ajunge în Mesteacăn, prin Frâncenii Boiului şi Boiu Mare, făcând legătura, pe ambele trasee, cu şoseaua Baia Mare-Dej. Doar pe distanţa de vreo 8 km, între Vima Mică şi Boiu Mare, drumul nu este asfaltat.

Pe axa nord-sud, satul este străbătut de o uliţă pietruită, care se continuă în extravilan. De la biserică este o bifurcaţie ce duce până în capătul Din Sus al satului (spre deal) iar o alta urmează cursul Văii Satului. Spre râul Lăpuş, drumul pe Calea Maşchii, odată circulat de căruţele ce transportau cereale la moara de Sub Dos, neutilizat în prezent, s-a degradat devenind astfel impracticabil pe o porţiune de circa 50-100 de metri (între Bliduţ şi Copită). O altă uliţă pietruită porneşte de lângă podul de peste Valea Drelii şi se continuă până în Văceni. În Ponoare este o altă bifurcaţie, de unde această arteră se continuă pe Valea Hijului, sub forma unui drum forestier construit în 1992, care se prelungeşte pînă în Podu Hijului, în apropierea celui mai pitoresc pisc stâncos, cu versanţi abrupţi, numit Custură.

Vecinătăţi. La vest, Peteritea se învecinează cu Vima Mică, centrul de comună (la circa 3 km). La sud, peste Culmea Brezei se află satul Coroieni, iar la sud-est, Vălenii Lăpuşului. Ca o excepţie a ţinutului, la est se situează un cătun de romi, vreo 30 de bordeie, cu o civilizaţie primitivă - Ponorâta. La nord-est, de-o parte şi de alta a râului Lăpuş, se află satul Răzoare, fost centru de comună pe vremea regiunilor. Satul avea mine de bentonită, mangan şi cariere de marmură, închise cu câţiva ani în urmă (prin anii '60 se exploata şi mică), iar terenul de luncă are un grad ridicat de fertilitate. La nord, peste râul Lăpuş, dincolo de Podu Hijului se află satul Groape, actualmente legat de Răzoare printr-un drum îngust, dar asfaltat.

Toponime. La sfârşitul lucrării redăm lista toponimelor din Peteritea, care desemnează nume de locuri, stânci, izvoare.

 După cum lesne se poate constata, marea majoritate a toponimelor sunt de origine română. Sunt totuşi şi câteva de origine slavă (Zăpodie, Vârtop, Ponoare), sârbo-croată (Gârlici, Vrănicioară), ucraineană (Laz), maghiară (Săcădaş - nume existent şi în Vima Mică -, Pustă şi probabil Misărniţă) şi bulgară (Branişte). Doar Godovana, este unul dintre puţinele toponime cu sonoritate străină. Origine obscură pare să aibă şi toponimul Grotopine.

 Denumirea celor mai multe locuri are şi o justificare logică. Astfel, “Pe Faţă” este denumirea versantului unui mic deal (Dâmbu Secăturii) orientat spre sat, în timp ce denumirea “În Dos” reprezintă partea opusă a aceluiaşi deal. La fel, “Podu Rotund” este un deal cu platou de formă circulară, iar “Dosu Mecii” este versantul acestui deal din partea opusă satului. Toate “dâmburile” corespund unor coline mai mari sau mai mici, iar “zăpodiile” corespund perfect cu definiţia dată de dicţionar. Clejiile, denumire ce provine din latinescul iglesia (biserică), reprezintă acele terenuri care aparţin de biserici. Interesant este şi faptul că “Fântâna Pintii” se situează pe un teren forestier care a aparţinut familiei Raţ, familie la care, spun bătrânii, Pintea Grigore (Viteazul) ar fi fost argat (vezi capitolul “Istoricul aşezării”).

Istoricul satului

Etimologia denumirii ţinutului. După unii autori, ţinutul pe care azi îl numim Ţara Lăpuşului, în care este situat şi satul Peteritea, apare atestat pentru întâia oară în 1315 într-un document sub denumirea Terra Lapus. Interesant este şi faptul că există în ţară nu mai puţin de 22 de localităţi cu denumirea Lăpuş.

Feluriţi autori au încercat să demonstreze provenienţa cuvântului Lăpuş din cuvintele latine lapis - piatră, lepus - iepure, lupus - lup, sau din slavonă: lăpuş (obraznic). Prin urmare, variantele de nume ale ţinutului, care s-au succedat de-a lungul anilor, ar fi: Ţara Pietrii, Ţara Lupului şi Ţara Lăpuşului.

Descoperiri arheologice. Toponimele ţinutului şi descoperirile arheologice atestă şi faptul că, în antichitate, aici au locuit dacii liberi. Deşi neocupat de romani, ţinutul a fost influenţat de ei prin legături comerciale şi culturale.

 Cele mai vechi urme de vieţuire a locuitorilor din Ţara Lăpuşului sunt semnalate la Suciu de Sus şi în Lăpuşu Românesc. Astfel, în seria descoperirilor neolitice, în Suciu de Sus, pe locul numit “Podul de Coastă” este semnalat un cimitir de incinerare din epoca bronzului mijlociu. În Lăpuşu Românesc au fost descoperite unelte ce indică existenţa localităţii încă din epoca fierului.

Dar şi pe teritoriul comunei Vima Mică, mai exact la Vima Mare, în locul numit Vâlceaua Roşie, s-au descoperit două topoare de luptă cu disc. Cele două topoare, aflate la Muzeul din Satu Mare, sunt de bronz şi au fost descoperite de un ţăran în timpul lucrului. Aceste descoperiri sunt o dovadă că teritoriul a fost locuit încă din epoca bronzului, adică în perioada anilor 1200-1500 înainte de Cristos.

Unele descoperiri arheologice în hotarele satului Peteritea sunt menţionate de Kadar Jozsef. Astfel, Nechita Ghiran a găsit, în locul numit Sub Deal, topoare de bronz, dar întrucât le-a vândut, nu se mai ştie nimic de existenţa lor.

Văceni (Tehen Pataka) - fosta vatră a satului? La Văceni a fost găsită o limbă de clopot, fapt ce, în opinia cronicarului Kadar, ar putea constitui un indiciu al situării în această zonă a fostei vetre a satului. Dar şi bătrânii (Rus Ionuc a lui Irimie) spun că la Văceni a fost un cătun şi chiar biserică. Acolo s-au zidit primele case într-o vreme când locul se numea Valea Vacii. Şi istoricul David Prodan menţionează Valea Vacii (Tehen Pataka, după izvoarele maghiare), drept localitate dispărută. Aceasta a avut loc, probabil, pe vremea împărătesei Maria Tereza. Alte surse (apud Lupuţ) relatează despre o posibilă incendiere a satului, ca urmare a unei invazii tătare, în 1717, an în care localitatea îşi avea vatra în Văceni. După acest eveniment, satul a fost reconstruit, extinzându-se mai spre sud-est, pe la Ponoare până în Dâmbu Uliţii. Aici s-a construit o bisericuţă şi, probabil, exista un cimitir. La acea biserică a slujit şi preotul Popa Dănilă. Existenţa unei bisericuţe în Dâmbu Uliţii este semnalată şi de Rus Ionuc a lui Irimie, precum şi de Tuns Vasile a lui Ion a lui Dumitru, fost epitrop al bisericii. Potrivit însemnărilor epitropului, înainte de construirea actualei biserici, "a fost o altă bisericuţă mică în locul zis <<Dâmbu Uliţii>>, la Nechita Gavril a lui Nicolae, care a fost vândută în Cupşeni şi se păstrează până azi."

 Mai recent, în 1973, Tuns Petru (elev) a găsit un topor de piatră, datat din neoliticul târziu, iar în 1974, pe locul numit “La Răstignire”, spre Valea Drelii, Tuns Ioan a găsit o seceră de bronz cu buton şi un fund de opaiţ din lut ars. Ambele obiecte se află la Muzeul de Istorie din Baia Mare.

 Atestări documentare. Bineînţeles că cea dintâi atestare documentară nu înseamnă nicidecum şi data întemeierii aşezării cu pricina. Menţiunea în documente înseamnă mai degrabă data atragerii localităţii în angrenajul relaţiilor social-juridice feudale (Pascu).

Coriolan Suciu semnalează primele atestări documentare în care este menţionat numele satului Peteritea, ungureşte Petoret, în secolul al XV-lea. În acea perioadă, Peteritea era o aşezare românească iobăgească.

Dar iată lista anilor şi a variantelor de nume preluate după aceste atestări:

1467 Poprathmezeu

1579 Podradosmezo, Peterite

1586 Peterthely

1615 Peterit

1646 Peterffalua

1624 Petterie

1630 Peterite (Kadar v 445)

1733 Petyerika (conscripţia Klein)

1750 Peterita (conscripţia Aron)

1760-1762 Peteritye (conscripţia Buccow)

1850 Petritye Petritya (statistica Transilvanie)

1854 Peteritye, Peterice

Ipoteze privind etimologia cuvântului Peteritea. Cam aceleaşi variante de nume şi de documente sunt invocate şi de Kadar Jozsef în monografia Comitatului Solnok-Dăbâca, o lucrare vastă şi valoroasă, cu numeroase date concrete, chiar dacă suferă şi de unele inexactităţi, evidente pentru orice localnic. Numai că minusul cel mai mare al lucrării este lansarea autorului în tot felul de ipoteze fără o acoperire în documente. Ba nici măcar nu aduce argumente în favoarea sa. Bunăoară, “întemeietorul satului ar fi fost un anume Peter (Racz), la început ar fi avut denumirea Câmpul lui Peter şi ar fi aparţinut de Cetatea Ciceului” (s.n.). Numai că în aceeaşi lucrare autorul ne spune, de astă dată pe bază de documente, că familia Raţ a venit din Timişoara în 1664, deci cu 85 de ani mai târziu decât data primei apariţii în documente a numelui satului (Peterite). Prin urmare, satul nu avea cum să-i poarte numele.

În schimb, în dicţionarul latin găsim cuvântul petoritum - trăsură cu patru roţi, căruţă, nume cu sonoritate foarte apropiată de denumirea localităţii. În aceste condiţii s-ar putea presupune că satul are un nume vechi, indigen, cu semnificaţii în consonanţă cu ocupaţiile agricole ale locuitorilor săi.

Vechimea satului. Kadar, pesemne în calitate de reprezentant al statului maghiar, recurge la o afirmaţie categorică, dar de asemenea nedovedită şi neargumentată, anume: “pentru că localitatea apare pentru prima dată (în documente - n.n.) în 1467, incontestabil a luat fiinţă în anii 1405-1467 şi aparţinea familiei Banffy. ”Numai că toponimele atestă o vechime mult mai mare a localităţii, anume cel târziu în secolul al VIII-lea şi cel mai probabil în secolele VI-VII (după aprecierea profesorului de istorie Ilie Sălceanu). Ca să nu mai spunem că descoperirile arheologice atestă prezenţa omului în zonă încă din neolitic.

Tranzacţii cu satul sau cu părţi ale satului. Tot după acelaşi autor - Kadar - în 6 mai 1576, principele Bathori Kristof a donat localitatea voievodului Paşca Filip din Lăpuşu Românesc. După această dată au avut loc numeroase vînzări, donaţii, intabulări, litigii în legătură cu tranzacţiile satului sau a unor părţi din sat între nobili maghiari sau persoane cu nume evreieşti. Nu-i vom menţiona pentru că numele lor nu se mai regăsesc între cele deţinute de actualii localnici şi nu au lăsat “urme” în sat.

O excepţie este însă familia Raţ, al cărei nume este menţionat pentru întâia oară într-un document din 1664: “Timişoreanul Racz Janos era moşier”. Cert este că ultima persoană de sex masculin, cu numele de Raţ, cel mai bogat om din sat, a murit în anul 1962, după cum se poate vedea şi din scrisoarea nepotului său, reprodusă în prezenta lucrare. Ulterior, şi în alte documente din 1702, 1750-1764, 1752, 1766, 1786, 1808, 1826, 1866, 1898 apare numele Raţ (Racz). Astfel, în documentul din 1786 se menţionează: “Proprietarii: Racz Jozsef are 12 iobagi, Varodi Zsigmond - 5 iobagi, Istvanffy Samuel - 4 iobagi şi un sărac, Totfalusi Istvan - 4 iobagi şi un jeler, Vaina Jozsef - 3 iobagi, Szocs Ferencz - 3 iobagi, Korosi Pal - un iobag, Pap Vaszilia - un iobag”.

Familia lui Pap Vaszilia (de fapt, Pop Vasile, sau Popanii, cum le ziceau sătenii) avea teren lîngă actuala locuinţă a lui Flore Augustin (de la Samfora) şi cea demolată, a lui Bot Ion (Băbanu), originar din Baba. Neavând copii, Bot Ion l-a înfiat pe Nechita Alexandru (zis de la Băbanu). Bak Pista şi Feri (Bocăii, cum le spuneau sătenii) s-au mutat din sat înainte de primul război mondial.

Tatăl lui Raţ Vasile (decedat în 1962) se numea Laszlo şi a fost căsătorit de două ori. El a mai avut o fiică - Ludovica - măritată în Bălan. De asemenea, Laszlo avea şi doi fraţi: Adam şi Peter. Peter a fost proprietarul morii cu pârâul al cărui urme se văd şi azi la baza Coastei lui Lazar. Bunicul lui Raţ Vasile se numea Raţ Beni şi avea un frate pe nume Raţ Janos. Ambele nume - Beni şi Janos - se regăsesc în cronica lui Kadar.

Perioada emigrărilor în Statele Unite ale Americii. Abia în 1848 Dieta din Cluj a votat desfiinţarea iobăgiei, dar măsura nu prevedea desfiinţarea tuturor servituţilor. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în rândul ţărănimii urmează un proces de diferenţiere materială. Numeroşi transilvăneni lipsiţi de pământ au emigrat spre Statele Unite ale Americii (Giurescu). Din relatările sătenilor am aflat că şi din Peteritea au plecat în America cel puţin doi bărbaţi. Este vorba de Tuns Ion a lui Tudorică (cu domiciliul acolo unde locuieşte azi Petre din Branişte) şi Nechita Petre din Pustă (care locuia lîngă Victor de pe Dâmb). Cu banii adunaţi în America, Nechita Petre din Pustă a cumpărat Grădina Domnească (probabil de la Bak Istvan) şi a suportat cheltuielile de şcolarizare ale fiului său - Nechita Gavril - devenit un foarte bun învăţător, iar ulterior preot în Osoi şi Muncel. În schimb, Tuns Ion a lui Tudorică a cumpărat mult teren După Deal şi pădure în Podu Hijului, de la familia Raţ.

Primele documente cu numele antecesorilor actualilor săteni. În urma acestor mutaţii, abia prin 1898, deci cu doar doi ani înainte de începutul secolului XX, apar în documente numele existente azi în Peteritea. Astfel, într-un document se consemnează: “Proprietarii prezenţi în 1898: Bak Istvan, Racz Beni şi Janos, Tuns Ion, Nechita Dumitru, aparţinători ai familiilor Varodi, Husar şi Szentimrei Bak, au ajuns proprietari prin cumpărare” (Apud Kadar).

Comparând relatările sătenilor cu documentul scris, semnalat de cronicar, rezultă că numele Tuns Ion (a lui Tudorică) corespunde perfect celor două surse. În ceea ce priveşte numele lui Nechita Dumitru (în varianta scrisă) şi Nechita Petre (în varianta relatării orale) diferă doar numele de botez.

Fapt este că numai proprietarii de terenuri sunt nominalizaţi în documente. Ceilalţi, iobagii sau sătenii lipsiţi de proprietăţi, adică strămoşii noştri, sunt consemnaţi doar sub forma unor numere. Şi fenomenul se petrece la începutul secolului XX! Să mai spunem că s-ar putea ca locul numit “Piciorul Bochii” să aibă vreo legătură cu fostul proprietar Bak Istvan. Mult mai sigur este că “Domneasca” (Grădina Domnească) şi Pusta au aparţinut familiei Bak Istvan. Sora sa neavând copii l-a înfiat pe Mura Alexandru şi lui i-a lăsat moştenire averea. La solicitarea sa, sora lui Bak Istvan ("doamna", cum îi ziceau sătenii) a fost înmormântată în Tăuţi, pe un teren proprietatea ei.

Ce resurse financiare vor fi avut alţi iobagi pentru a cumpăra terenuri? Căci în afară de cei doi susamintiţi, în sat au mai apărut bogătaşi, cu zeci de hectare de teren agricol şi păduri. Averea lor, acumulată pe parcursul a doar una-două generaţii, se va vedea la începutul anilor '50, când 9 peteriteni au fost declaraţi chiaburi. După relatarea lui Rus Ionuc, pe vremea aceea, pământul nu a avut mare preţ. Poate că a fost cedat şi în schimbul unor prestaţii în muncă ori pentru ca proprietarul să scape de dări. Dar cei mai mulţi vindeau vite şi cumpărau pământ, adesea rămânând fără lapte, alimentul lor de bază. Unii au procedat în acest fel cumpărând proprietăţi până în anii premergători colectivizării.

Organizarea administrativ-teritorială. În lucrarea “Iobăgia în Transilvania”, istoricul David Prodan relatează următoarele: “La 1553, domeniul Cetăţii Ciceu (Depresiunea Lăpuşului?) a fost domeniul lui Ştefan cel Mare, al lui Bogdan, Petru Rareş şi a altor domni ai Moldovei. Ştefan, ca să întregească ţinutul său, a trebuit să poarte procese cu nobilii care revendicau drepturi în cadrele lui, să cumpere sate sau părţi de sate aflate în stăpânire nobiliară, să despăgubească fiice de zestrea care li se cuvenea din valoarea bunurilor pierdute de părinţi. Aşa a cumpărat de la Emeric Banffy jumătatea lor din satele Lăpuş, Suciu de Jos, Borcut, Răzoare, Văleni şi Rohia cu 1.500 de florini de aur, iar de la alţi membri ai familiei cealaltă jumătate, cu aceeaşi sumă, plătind în total 3.000 de florini de aur.

Din satele aparţinând de Lăpuş, doar în Lăpuş (Târgu Lăpuş - n.n.) şi Dămăcuşeni putea fi populaţie ungurească sau în amestec, restul sunt româneşti.

Satele româneşti aveau voievozi sau cneji în frunte. În numele satelor Libotin, Dobric şi Zazmezeo (dispărut) răspunde voievodul Georgius Elecske, în numele satelor Răzoare, Poiana Porcului (Fântânele), voievodul George Vele, din Drăghia, voievodul Filip Paşca. Un voievodat cuprinde mai multe sate. Cnejii fac funcţii de juzi săteşti. În unele cazuri se face o apropiere între numele cnezului şi numele păstrat al satului, ca între cnezul Petru şi Petreşti (Peterhaza), între Lazar Dolha şi satul Dolheni, între cnezul Grigore Blenke şi satul său Poiana Blenchii”.

După Ştefan Pascu, în secolul XIV teritoriile Transilvaniei sunt organizate din punct de vedere administrativ în comitate. Înainte de comitate erau obştiile săteşti.

Organizarea comitatului Solnocul Interior (Dinlăuntru), rezultat din divizarea fostului comitat Solnoc (subordonat direct Voievodatului Transilvaniei), din care făcea parte şi Peteritea, poate fi stabilită cu probabilitate în a doua jumătate a secolului al XII-lea.

La 1901, Kadar plasează Peteritea în comitatul Solnoc-Dăbâca. Alte surse (apud Lupuţ) plasează zona Lăpuşului în comitatul Solnocul Interior, în 1770, iar în 1784 în comitatul Solnoc Dăbâca, cu reşedinţa la Dej.

În 1925, administraţia românească a organizat teritoriul în judeţe şi plăşi, astfel că începând din acel an Peteritea face parte din judeţul Someş, cu reşedinţa la Dej, plasa Lăpuş, cu reşedinţa la Târgu-Lăpuş.

Începând din 1940, odată cu ocuparea de către unguri a nordului Transilvaniei, Peteritea face din nou parte din comitatul Solnoc Dăbâca (Szolnok-Doboka). După toate probabilităţile, oficial, această organizare administrativ-teritorială a rămas neschimbată până în 1950, la adoptarea decretului de organizare a teritoriului pe regiuni şi raioane. Dar, cel puţin neoficial, după cum rezultă şi din “Registrul pentru născuţi”, de la Primăria comunei Vima Mică, îndată după retragerea administraţiei maghiare s-a revenit la împărţirea administrativă anterioară anului 1940. Documentul, din 1946, consemnează antetul:

România

(Stema regală)

Primăria comunei Vima Mică

Judeţul Someş

Mai menţionăm că în registrul de stare civilă (redactat în limba maghiară şi păstrat la aceeaşi primărie) ultimul act de naştere a fost înregistrat de administraţia maghiară în 4 octombrie 1944, iar primul act al administraţiei române (în acelaşi registru) este datat 24 noiembrie 1944.

După 1950, Peteritea face parte din comuna Răzoare (Maşca, ungureşte Macskomezo, atestare documentară la 1500 - Machkamezew), raionul Lăpuş, cu reşedinţa la Târgu Lăpuş (atestat în 1291), regiunea Baia Mare, cu reşedinţa în Baia Mare.

În 1968 s-a revenit la organizarea teritorială pe judeţe, după care Peteritea aparţine de comuna Vima Mică, judeţul Maramureş, cu reşedinţa în Baia Mare. Tot cu această dată, Răzoare, fosta reşedinţă de comună, trece la Târgu Lăpuş, prilej cu care localitatea este declarată oraş (împreună cu câteva sate limitrofe).

În primăvara anului 1989 (anul Revoluţiei) regimul a desfiinţat comunele Vima Mică şi Coroieni, înfiinţînd o nouă comună cu reşedinţa la Vălenii Lăpuşului. Dar după 22 decembrie procesul de reorganizare a fost abandonat, astfel că după doar câteva luni Vima Mică a redevenit comună cu aceleaşi sate în componenţă.

Şi actualmente Peteritea aparţine de comuna Vima Mică (ungureşte Dragavilma, atestată în 1390 sub denumirea de Vydma). Celelalte sate din componenţa comunei sunt: Vima Mare, Sălniţă, Jugăstreni, Dealu Corbului şi Aspra.

Evenimente importante din viaţa satului

Memorandumul. În 1892, din delegaţia de 300 de români transilvăneni care au semnat Memorandumul adresat împăratului din Viena au făcut parte şi 3 bărbaţi din ţinutul Lăpuşului, între care şi Ioan Vasc din Vima Mică.

Participarea la război este descrisă cu mult talent cronicăresc de cantorul Tuns Vasiliu din Peteritea, agricultor, născut în 1885, tatăl gestionarului Tuns Vasile. Manuscrisul se află în Cartea de aur a Bisericii din Peteritea. Iată un fragment:

“Spre aducere aminte

În anul 1914, iulie 28, am fost mobilizat în armată cu trupele ce se găseau în Bosnia şi Herţegovina, contra Serbiei. La 1 august 1914 au început războiul european şi am luat parte la toate luptele, pe toate fronturile, întâiu pe frontul cu Serbia - în 1914, iară în 1915 pe frontul rusesc în Polonia şi în Galiţia. Ruşii au fost înfrânţi de trupele austro-ungare şi germane şi am intrat chiar şi în Ţara Rusească, unde într-o luptă crâncenă am fost rănit la braţul stâng în 18 iulie 1915. După ce am stat în spital nouă luni, m-am însănătoşit şi iară am plecat pe front tot contra Rusiei, din 1916 mai 6 până în 1917 septembrie 21. Atunci iară m-am întors în ţară fiind bolnav de tifos exantematic. După ce m-am făcut sănătos, iarăşi am fost trimis pe front contra Italiei, de la 1 ianuarie 1918 până la 15 iunie 1918, când s-au dat luptele cele mai crâncene. Atunci iarăşi am fost cuprins de o boală grea din cauza căldurii mari şi a putorii din trupurile celor căzuţi morţi pe câmpul de luptă.

Iarăşi m-am întors în ţară şi în toamna anului 1918 octombrie 30 regele Austro-Ungariei şi regele Germaniei şi-au dat demisia (au abdicat - n.n.) fiind înfrânţi de trupele aliate engleze, franţeze, italiene şi americane. Atunci s-au isprăvit războiul cel mare cu biruinţa aliaţilor şi tot atunci noi, ardelenii, ne-am libărat de sub jugul strein ungar şi ne-am lipit de vechiul Regat făcând România Mare (...)

Dat în Peteritea la 23 aprilie 1929 în ziua de Sfântu Gheorghe”

Un alt bătrân al satului - Tuns Ion (Ionu lui Ştefan, sau Ion din Vale, care a ajuns prizonier în Franţa) - povestea copiilor, în timp ce păştea vitele pe islazul din Dos, episoade din luptele ce au avut loc în Bosnia-Herţegovina şi în Galiţia, în anii primului război mondial.

După relatarea lui Rus Ionuc, mobilizarea peteritenilor a avut loc la Bistriţa, pentru “linieşi” (armata de linie) şi la Dej, pentru honvezi, care au fost duşi pe frontul din Rusia. Majoritatea peteritenilor au ajuns însă pe fronturile din Bosnia-Herţegovina. Frontul rusesc s-a dezorganizat în 1917. La întoarcere, în Basarabia, mai mulţi ardeleni s-au înrolat voluntari în Armata Română. Între ei s-au aflat şi peteritenii Rus Irimie (tatăl lui Rus Ionuc) şi Rus Şofron, care s-au refugiat în România, unde s-au format regimente ale Armatei Române, cu care au participat şi ei la cucerirea Ardealului.

În cinstea celor căzuţi pe front, la iniţiativa învăţătorului Nechita Gavril, sătenii au înălţat în anul 1925 un monument din piatră cioplită, pe care l-au amplasat în centrul satului, în “Crucile Drumului”, cum numesc ei locul. Lucrarea a fost făcută de cioplitorii în piatră Rus Ilieş şi Nechita Gavril (Gavriş din Ponoare). Pe acest monument sunt gravate numele celor 28 de eroi pe care i-a dat mica comunitate din Peteritea. Dar iată textul care se poate citi pe faţada monumentului:

S-a ridicat în 1925 acest monument în amintirea eroilor din această comună, căzuţi în număr de 28 pe câmpul de războiu în anii 1914-1916.

Tuns Flore, Boţ Teodor, Criste Ioan, Criste Gavril, Coste Alexe, Cionca Teodor, Flore Gavril, Farcaş Viorel, Nechita Onuţ, Nechita Gavril, Nechita Nicolae, Nechita Gregoriu, Nechita Wasilie - a Sav, Nechita Teodor, Nechita Wasilie Lion, Nechita Flore, Pop Petru, Rus Ioan, Rus Flore, Tuns Wasilie, Trif Kirilă, Trif Gavril, Trif Gavril, Flore Ion, Trif N Gavril, Tuns Alexandru, Tuns Ion, Tuns Gavril, Tuns Zosim.

Pe partea laterală stânga sunt consemnaţi donatorii şi constructorii monumentului:

Donat 

Rus Ilie al. Ion şi Gavril Nechita al. Ion, soţ - Mare

Explicaţii: donat de Rus Ilie a lui Ion şi Gavril Nechita a lui Ion şi soţia Maria.

(Ulterior s-a adăugat şi lista celor 7 eroi din cel de al doilea război mondial, pe care o reproducem la paragraful respectiv).

Masacrul din Târgu Lăpuş. La întrunirea de la Alba Iulia, prilejuită de Marea Unire de la 1 decembrie 1918, au participat şi 5 delegaţi din Târgu Lăpuş şi 6 supleanţi din satele din zonă. Ulterior, pe 5 decembrie 1918, într-o zi de târg (joi, zi de târg care se menţine şi azi), în Târgu Lăpuş a avut loc o mare adunare populară, la care au participat şi numeroşi peteriteni. Cu acest prilej, le-au fost comunicate localnicilor hotărârile de la Alba Iulia. În acel moment, un grup de unguri din zonă şi 60 de militari din Regimentul 39 Debreţin au tras în plin în mulţime. Au murit 24 de români, iar alţii, în jur de 50, au fost răniţi. În cinstea lor, în 1936, în Târgu Lăpuş a fost înălţat un monument cu un vultur din bronz pe un soclu de granit. În 1941-1943 monumentul a dispărut. În 1946 a fost înălţat din nou în alt loc, după care a fost din nou demolat. A fost refăcut pentru a treia oară abia în 1968, pe locul unde se poate vedea şi astăzi.

Evenimentul, la care au fost martori oculari inclusiv locuitori din Peteritea, a fost descris în romanul “Joia patimilor” de Horea Bădescu.

Partidele în perioada interbelică. Înaintea comuniştilor, în perioada interbelică partidele politice nu aveau organizaţii în Peteritea. Excepţie au făcut legionarii, care aveau o organizaţie în sat - cuib, cum îi spuneau ei - şefi de cuib fiind Viman Traian (preot) şi Nechita Gavril (Gavriş de la Domnica). În rest partidele activau doar în perioada alegerilor, prin delegaţi care le dădeau alegătorilor ţuică şi le indicau cum să voteze.

Primarii satului. În perioada primului război mondial au fost primari Nechita Teodor (de Pe Poiană) şi Nechita Dumitru (de Pe Poiană).

În perioada interbelică s-au succedat: Farcaş Constantin (de Pe Faţă, născut în Vima Mică), Ciocan Gheorghe (Gheorghică de Pe Poiană, născut în Sălniţă) şi Tuns Gheorghe (a lui Ignat). Sediul Primăriei satului era acasă la primari, iar adunările cetăţeneşti aveau loc în clădirea şcolii.

Al doilea Război Mondial. Cel de-al doilea Război Mondial i-a surprins pe cei din Peteritea în altă ţară decât în cea cu care se uniseră în 1918. Ca urmare a Dictatului de la Viena, după 1940, ei nu mai locuiau acum în plasa Lăpuş, judeţul Someş, ci în comitatul Szolnok-Doboka (Solnoc-Dăbâca). Peteritenii nu mai mergeau la primărie, ca sediu al autorităţii locale, ci la birău sau la cancelarie la Macskomezo (Maşca), nu la Răzoare.

Fiind vreme de război, autorităţile maghiare au procedat la mobilizarea bărbaţilor, inclusiv a celor din Peteritea, apţi pentru a lupta pe frontul din Rusia. Centrul de recrutare a fost la Beclean, de unde au fost distribuiţi pe front sau în detaşamente de muncă. Tot la începutul războiului, ungurii au procedat şi la rechiziţionarea cailor de la Băbanu şi Gavriş a lui Vasile a lui Precup. Pe front şi-au găsit sfârşitul 9 bărbaţi din Peteritea. În afară de cei morţi, a mai fost şi un invalid de război - Matei Ioan - căruia i-a fost strivit un picior de tampoanele trenului pe care se îmbarcase. Tot restul vieţii el a umblat doar pe lângă casă, sprijinit în cârjă. (Matei Ioan l-a înfiat ulterior pe Buteanu Nicolae). Un altul - Nechita Nicolae (a lui Vasile a Varvarei din Dâmbu Uliţii) fusese dat dispărut, astfel că i s-a făcut slujbă abia după vreo 10 ani de la sfârşitul războiului.

Din surse orale am aflat că frontul s-a retras pe direcţia Dej - Baia Mare - Satu Mare, cam prin ’44. Întâi au apărut nemţii, dar trecerea lor s-a făcut numai prin Răzoare. Ruşii i-au urmărit pe nemţi şi prin Peteritea, venind dinspre Vălenii Lăpuşului şi îndreptându-se spre Vima Mică unii şi spre Groape şi Prelucă alţii. Iniţial au apărut cercetaşii călări, urmaţi de un convoi de autocamioane care tractau tunuri. Convoaiele de militari ruşi (purtând arme orientate cu ţeava în jos) au trecut timp de o săptămână prin Peteritea, perioadă în care au rechiziţionat cai şi alte animale şi au jefuit casele de alimente, îmbrăcăminte şi încălţăminte. Tot prin sat, ruşii însoţeau un convoi de prizonieri, probabil nemţi. Pe Dealu Pietrişului, ruşii au ajuns din urmă un convoi cu tehnică militară a nemţilor, având loc acolo un măcel, marcat prin câteva monumente funerare pe locul gropilor comune. Alte lupte s-au dat între Mănăştur şi Ruşor, unde ruşii care au trecut peste Dealul Prelucii au interceptat grupul de nemţi în retragere.

Cam la începutul anilor ‘70, Rus Gavril (a lui Ilie) gravează pe monumentul ridicat în 1925 şi numele celor 9 peteriteni căzuţi în cel de-al doilea Război Mondial. Iată textul respectiv:

Eroii al II-lea război din 1942-1945

Nechita Niculae, Nechita Flore, Nechita Aftene, Nechita Niculae, Nechita Todor, Tuns Petre, Tuns Şandor, Rus Niculae, Tuns Agustin.

Sub stăpânire ungurească. Primarul satului, din perioada războiului (1940-1945), a fost Raţ Vasile. El ştia într-o oarecare măsură ungureşte şi era descendent al unor grofi unguri, deşi de-a lungul anilor antecesorii săi se amestecaseră cu românii din ţinut (după cum a procedat el însuşi, căsătorindu-se cu o româncă din Vălenii Lăpuşului). Învăţători au fost numiţi de asemenea unguri: Iuczi (pentru o scurtă perioadă) şi Molnar Gabor din Secuime.

Numele nou-născuţilor şi ale celor ce şi-au înnoit actele de identitate au fost maghiarizate în totalitate, unele rămânând deformate până în ziua de azi, cei în cauză nefăcând efortul de a repara această nedreptate.

Tot în perioada războiului s-au construit podurile de la Valea Oanei, Valea Satului şi Valea Drelii, precum şi structura de beton a funicularului Răzoare-Ileanda, în ideea de a exploata manganul de la minele din Răzoare.

Revenirea administraţiei româneşti. Din 1945 şi până în 1948, adică până la instalarea regimului comunist, primarul satului a fost Tuns Vasile (a lui Ion a lui Dumitru (vezi şi paragraful personalităţi...).

Alegerile din 1946. Peteritenii au participat la vot în Coroieni, la alegerile din 1946. Bătrânii îşi amintesc cum au votat cu toţii “Ochiul” (simbolul PNŢ), pentru ca în final să afle că majoritatea voturilor au fost în favoarea “Soarelui” (simbolul blocului de partide de orientare comunistă). Este vorba de binecunoscuta măsluire a votului.

Administraţia comunistă. După 1948 s-au instituit comitete provizorii pe comune, iar din 1950, Primăria a devenit “Sfatul Popular” (al comunei Răzoare, raionul Lăpuş, regiunea Baia Mare), iar şeful instituţiei era numit preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular. Ulterior, denumirea instituţiei s-a transformat în “Consiliu Popular”, fără nicio schimbare de fond. În locul primarilor din satele aparţinătoare comunei, au fost numiţi "delegaţi săteşti". Nechita Dumitru şi Rus Arghil din Peteritea au deţinut funcţia de delegaţi săteşti.

Declararea chiaburilor. Prin anii 1952-1955, autorităţile comuniste i-au declarat chiaburi pe următorii ţărani mai înstăriţi: Raţ Vasile, Tuns Ion (a lui Gheorghe), Rus Gavril (din Zăpodie), Nechita Alexandru (de la Băbanu), Nechita Ion (de la Manica), Nechita Nicolae (de Pe Poiană), Flore Gheorghe (de Pe Poiană), Nechita Vasile (a Varvarei), Farcaş Constantin (de Pe Faţă). În stabilirea listei chiaburilor din Peteritea un mare rol l-a jucat Rus Victor (de pe Dâmb, poreclit şi Ciocău), primul sătean membru de partid comunist. El a comis şi abuzuri, ca de exemplu în cazul lui Farcaş Constantin (de Pe Faţă), care deşi avea doar 12 hectare de teren, a fost declarat chiabur în urma unor certuri (de la un stejar) cu Rus Victor. Terenurile chiaburilor au fost preluate de autorităţi şi au stat la baza constituirii unei Gospodării Agricole de Stat (GAS, ulterior IAS) pe actualele terenuri din Păltiniş, Laz şi Măgurici (alăturate celor de la Văleni, până în Valea Ponorâtii.

Consecinţele statutului de chiabur au fost în principal stabilirea de cote excesiv de mari, dar şi alte feluri de discriminări (de pildă, copiii chiaburilor nu aveau acces în instituţii de învăţământ superior).

Concentrările. În 1954, 15 peteriteni au primit ordine de concentrare la Combinatul Siderurgic Hunedoara unii şi alţii la Exploatarea Minieră Cavnic. Ei au fost transportaţi noaptea, în camioane acoperite cu prelată, fără să li se spună la ce destinaţie anume. O spaimă mare au tras nu numai ei, ci şi familiile lor, neînţelegând rostul ascunderii destinaţiei. Au efectuat acolo munci necalificate, timp de două luni şi jumătate, în anotimp de vară, adică tocmai în sezonul cel mai neconvenabil pentru ei, cel al muncilor agricole.

Cotele. Constând în predarea la stat a unor cantităţi de cereale şi a unor animale, lapte şi chiar prestaţii în transporturi de lemne, în perioada anilor ‘50, cotele au fost în esenţă un sistem de muncă forţată, chiar în condiţiile proprietăţii private asupra terenurilor. Activişti de partid mergeau la fiecare familie şi, în funcţie de terenul deţinut, impuneau, sub forma unui plan, ce anume să cultive, pe ce suprafaţă, ce recoltă urmează să obţină şi cât din recoltă să fie predat la stat. Nu conta ce recoltă obţinea efectiv omul, căci cota trebuia predată în totalitate. Oricum, cotele erau o povară de tot greu de suportat pentru săteni. Adesea, ei ajungeau până acolo încât să cumpere porumb din Satu Mare pentru a-l preda la bazele de recepţie, unde li se elibera un bon. Cotele erau calculate după numărul de hectare pe care le deţineau sătenii. Erau trei tranşe: până la 5 hectare, între 5 şi 10 hectare şi peste 10 hectare. În cazul ultimei categorii, cota o reprezenta întreaga recoltă, plus câteva animale. Rus Victor (de pe Dâmb, zis şi Ciocău) era cel care stabilea cotele sătenilor, uneori în mod abuziv.

Contractările. Principalul efect la revoluţiei maghiare din 1956, resimţit de peteriteni, a fost desfiinţarea cotelor. Astfel, începând din 1967 a fost introdus sistemul contractărilor. Aceste aşa-zise contractări erau până la urmă tot un fel de cote (contractarea se făcea cu o insistentă muncă de "lămurire"), dar cu cantităţi mai rezonabile de produse agricole şi ceva mai bine plătite.

Balonul cu manifeste. Probabil în legătură cu desfăşurarea războiului rece din acea vreme, în 1958, în Podu Rotund a căzut un balon din folie transparentă de polietilenă, cu manifeste tipărite în limba cehă sau slovacă. Pentru acea vreme, evenimentul era cu totul ieşit din comun, astfel că multă lume i-a însoţit pe cei ce l-au adus în Crucile Drumului. Acolo, fostul secretar de partid, Nechita Alexandru, a păzit balonul până ce l-au transportat la Postul de Miliţie din Rohia.

Organizaţia de partid comunist. “Organizaţia de bază” (adică de partid comunist) din sat s-a înfiinţat în anul 1946 (potrivit unor relatări verbale) şi o lungă perioadă de timp era formată doar din trei membri, cu toţii agricultori săraci: Rus Victor (de pe Dâmb), Nechita Alexandru (Şandoru lui Ionaş) şi Nechita Dumitru (a Elenei, care s-a mutat cam prin anii ‘60 în Târgu Lăpuş). În anii următori s-a mai înscris în partid şi a ocupat şi funcţia de secretar al organizaţiei de bază (BOB) Roman Ioan, de meserie pădurar. Rând pe rând, câte unul din ei era secretar de partid. Ulterior, în partid s-au înscris mult mai mulţi peteriteni, astfel că la 1989, erau 35-40 de membri de partid. Bodea Grigore, din Vima Mică, fost primar şi secretar de partid pe comună până în anul Revoluţiei, îşi aminteşte că, într-o perioadă, în Peteritea a fost secretar de partid şi Tuns Vasile (de Pe Pod). Revoluţia din 1989 l-a surprins în funcţia de secretar de partid în Peteritea pe învăţătorul Marius Brăgariu.

În perioada de după 1960, În Peteritea s-a constituit, mai mult formal, şi o organizaţie de tineret a Partidului Comunist, numită UTM, ulterior UTC. Între secretarii UTC din sat au fost şi Nechita Alexandru (din Dâmbu Poienii, actualmente domiciliat în Baia Mare) şi Tuns Petre (de Pe Clejă, fost brigadier CAP, actualmente decedat).

Întovărăşirea. TOZ-ul sau întovărăşirea s-a înfiinţat în Peteritea cam prin anul 1952, avînd în componenţă circa 8-10 familii dintre cele mai sărace din sat. Preşedintele TOZ-ului (aşa i se mai spunea la întovărăşire) a fost Nechita Alexandru (Şandor a lui Ionaş). Toziştii - majoritatea săraci şi membri de partid comunist, dar şi câţiva mai înstăriţi, înscrişi ulterior - au ocupat o tarla Pe Vârf, o parcelă cu teren mai fertil, fapt ce a generat multă vrajbă între săteni.

Colectivizarea. Cam la zece ani după ce s-a înfiinţat întovărăşirea, în iarna anului 1962, după luni de zile de “lămuriri”, ameninţări şi constrângeri, chemaţi zilnic şi “prelucraţi” la şcoală, au cedat aproape toţi sătenii, înscriindu-se în colectivă începând cu cei mai înstăriţi. Motivul focalizării presiunilor era simplu: cei înstăriţi aveau şi un prestigiu pe măsură, constituind modele pentru ceilalţi. Dacă ei cedau, adică se înscriau în colectivă, atunci şi ceilalţi îi urmau. Doar două-trei familii au rezistat asaltului tovarăşilor cu munca de lămurire, între care şi familiile Criste Trifan şi Tuns Grigore (a lui Telente). Rezistenţa dârză a acestor familii se explică prin eforturile inumane (chiar cu preţul înfometării) făcute pentru a cumpăra terenuri agricole până în ultimii ani premergători colectivizării. (Un consătean a auzit următoarea conversaţie în familia Criste Trifan: “Tată, ce o să mâncăm”? “Apoi du-te şi ia-ţi un măr”). În fiecare dimineaţă, Trifan pleca pe ascuns, astfel încât să nu-l vadă copiii că duce laptele să-l vândă. Profund dezamăgite de întorsătura lucrurilor, după ce au primit în schimbul terenurilor lor fertile nişte coclauri inutilizabile, aceste familii au luat drumul pribegiei, în Banat.

Tot din cauza privaţiunilor impuse de procesul colectivizării a plecat din sat şi familia preotului Viman Traian, cu soţia Terezia, fiul Zenu şi fiica Zoia. În virtutea statutului său de preot, adică om cu vază în sat, el se aştepta la un tratament preferenţial în ceea ce priveşte averea preluată de colectivă (mai ales că avea terenuri întinse şi un cal). Dar tăvălugul istoriei nu l-a ocolit. Ca reacţie la cursul evenimentelor, el a preferat să plece din sat (după 17 ani în care a deţinut funcţia de preot).

Înfiinţarea Gospodăriei Agricole de Stat. Paralel cu procesul colectivizării, nouă familii mai înstărite, declarate anterior “chiaburi” (cu până la 30 hectare de teren) au fost forţate să predea o parte din pământ la stat. Activiştii de partid i-au constrâns pe aşa-zişii chiaburi să declare în scris că predau de bună voie terenul deţinut în proprietate fiindcă nu sunt în stare să-l cultive. Aşa a luat fiinţă tarlaua unei Gospodării Agricole de Stat, devenită ulterior Întreprindere Agricolă de Stat (IAS) pe locurile numite Măgurici, Laz şi Păltiniş, alăturate celor luate de la vălenaşi, până la Valea Ponorâtii.

Inaugurarea colectivei. La 7 februarie 1962, autorităţile au inaugurat Gospodăria Agricolă Colectivă - colectiva din Peteritea (care ulterior s-a numit Cooperativă Agricolă de Producţie, fără a i se schimba cu nimic conţinutul şi funcţiile), cu participarea fanfarei minerilor din Băiuţ. Această fanfară a interpretat timp de o zi Hora Unirii şi mai multe cântece populare. Ca amintire, păstrez imaginea în care noi, copiii din acea vreme, ţineam partiturile muzicale în faţa instrumentiştilor.

Procesul colectivizării a continuat, seara, cu o şedinţă în care autorităţile l-au propus ca preşedinte de colectivă pe Nechita Alexandru (Şandor a lui Ionaş), secretarul de partid comunist. Sătenii nu l-au acceptat, protestând prin vociferări şi cerând ca această funcţie să fie ocupată de fostul primar de după război, Tuns Vasile, (a lui Ion a lui Dumitru), lucru care s-a şi întâmplat.

Aspectul cel mai dureros pentru săteni, pe lângă pierderea terenurilor prin trecerea lor în colectivă, a fost preluarea la GAC a întregului inventar agricol - căruţe, pluguri, grape etc., precum şi a cailor. De asemenea, au fost limitate numărul de vite pe care un agricultor le putea creşte în gospodăria proprie, măsuri parcă anume gândite pentru a genera sărăcie.

Reorganizări succesive ale colectivei. În 1963, GAC Peteritea s-a unificat cu GAC Vălenii Lăpuşului şi cu GAC Răzoare avându-l ca preşedinte pe Vele Ioan din Văleni.

În 1968, odată cu noua împărţire administrativă, pe judeţe, colectiva s-a divizat, devenind Cooperativa Agricolă de Producţie (CAP) Peteritea. Preşedinte a fost Nechita Dumitru (a Irinei) până în 1975. Alţi preşedinţi care, pe perioade mai scurte, de circa un an, i-au succedat au fost: Flore Ioan (de Pe Poiană), Cristea Nicolae şi Mura Maria (de Pe Moine).

Cam prin 1980 sau 1981, CAP-urile din comuna Vima Mică s-au unificat, formând Asociaţia Economică Intercooperatistă. Preşedinte a fost Cionca Grigore din Vima Mică, până în 1989. Cu prilejul unificării, toate vitele din Peteritea au fost transferate la Vima Mică în grajduri moderne, cu o capacitate de 704 capete. De asemenea, asociaţia a preluat terenuri întinse în mai multe locuri: Pe Vârf, După Cârjescu, în Capul Câmpului, în Faţa Oanei şi Pe Moine. În acea perioadă colectiva din Peteritea deţinea circa 300 de oi, adăpostite la saivanul din Branişte. După transferul vitelor la Vima Mică, o parte din oi au fost duse la grajdurile din Valea Oanei.

Ingineri agronomi au fost: Puşcaş Ioan, Kepiro Paraschiva (Baia Mare), Lupuţ Ioan (Vima Mică), Fericean Aurora (Baia Mare) şi tehnicianul Leş Gheorghe.

Brigadieri au fost: Tuns Petre (de pe Clejă), Nechita Ion (din Dâmbu Poienii), Latiş Augustin, Rus Nicolae (a fătului), Rus Gheorghe (de Pe Pârâu), Perţa Ioan, Criste Nicolae.

Contabili la CAP au fost: Flore Ion (de Pe Poiană, agricultor) Flore Dina (absolventă a Şcolii Tehnice Agricole Satu Mare) şi Vele Otilia (absolventă a Liceului Agricol Şimleu Silvaniei).

Revoluţia din 1989 şi desfiinţarea colectivei. Ca şi în întreaga ţară, Revoluţia din decembrie 1989 a răscolit şi sentimentele peteritenilor, stârnind vrajbă şi pasiuni. La începutul anului 1990 s-au format două tabere, în funcţie de interese. Numeroşi săteni, care aveau sau moşteneau pământ puţin, dar nu dispuneau de forţă de muncă, s-ar fi mulţumit cu un hectar de teren (aşa cum prevedea Decretul-Lege 42 din martie 1990), restul terenului urmând să rămână în CAP. În cele din urmă a prevalat opţiunea pentru desfiinţarea colectivei şi ocuparea terenurilor pe fostele amplasamente pe care peteritenii le deţinuseră înainte de colectivizare.

De fapt, care era miza (nerostită) a frământărilor? Unii sperau în revenirea la o valoare ridicată a terenurilor cât şi faptul că, aşa ca înainte de colectivizare, cei săraci vor fi nevoiţi să lucreze terenurile proprietarilor. Alţii au dorit să fie desfiinţată colectiva ca răzbunare pe necazurile care le-a adus sau de bucurie că scapă de o belea, credeau ei. De aici s-a iscat multă vrajbă, răzoarele care delimitau parcelele fiind desfiinţate de tractoare în cele mai multe locuri, astfel că parcelele (delniţele) erau dificil de identificat. A fost nevoie de 7-8 ani până la finalizarea punerii în posesie şi eliberarea unor titluri de proprietate asupra terenurilor agricole şi încă şi mai mult (13 ani) până ce sătenii au primit câte un hectar de pădure de familie. Dar atunci cea mai mare dezamăgire a sătenilor a fost să constate valoarea derizorie a pământurilor. În acest răstimp, investiţiile făcute de CAP au fost abandonate, lăsate în paragină. Turma de oi a CAP-ului a fost împărţită între săteni. Apoi, 18 familii din Peteritea au cumpărat grajdurile CAP-ului folosindu-le ca adăpost pentru oi, pe vreme de ploaie. Treptat, clădirea s-a degradat în aşa măsură încât la 10 ani de la Revoluţie a devenit inutilizabilă. O altă clădire a fost cumpărată de Tuns Dumitru şi este folosită ca depozit de materiale.

Şi cireada de vite a AEI Vima Mică a fost vândută treptat. Din banii obţinuţi, funcţionarii care administrau colectiva şi-au asigurat salariile, după care asociaţia s-a desfiinţat definitiv.

Opţiunile politice ale peteritenilor în perioada de după Revoluţia din 1989. Simpatiile politice ale peteritenilor, la alegerile din ‘90, ‘92 şi ‘96, s-au îndreptat spre partidele de stânga, cum au fost FSN sau PDSR (Ion Iliescu). Doar circa 10% au votat cu PNŢ (ulterior PNŢCD), după toate probabilităţile ei fiind cei mai înstăriţi.

Tot în perioada de după Revoluţie, primari în Vima Mică au fost Lupuţ Ioan şi Bodea Ioan, iar consilieri comunali din Peteritea au fost Nechita Dumitru, Vele Nelu, Tuns Andrei, Vlaşin Ioan. În perioada 1992-1996 viceprimar al comunei Vima Mică a fost Vele Nelu din Peteritea, candidat din partea PDSR. În 1996, el şi-a depus candidatura pentru funcţia de primar, dar nu a obţinut numărul necesar de voturi.

Rezultatul votului din 1996 i-a dezamăgit profund pe peteriteni. Din partide peteritenii nu fac parte după Revoluţie, în schimb simpatizează puternic cu anumite formaţiuni politice şi cheltuie enorm de mult timp comentând scena politică a ţării. Ei mai trăiesc şi acum cu speranţa deşartă că politicienii le vor rezolva problemele.

Actualii lideri ai partidelor politice de la putere (coaliţia PNŢCD, PNL, PD, UDMR) sunt percepuţi de majoritatea sătenilor ca incapabili să guverneze ţara.

În prezent, tot mai mulţi săteni ar dori să se înfiinţeze o asociaţie care să le cultive mecanizat terenurile. Ei sunt convinşi că asociaţia s-ar constitui în doar câteva zile, dar nimeni nu se oferă să întreprindă aşa ceva. Momentul propice pentru o asociere era în 1990-1991, dar a fost ratat din motivele amintite mai sus, iar în prezent nimeni nu este convins că o astfel de întreprindere ar fi profitabilă.

Evoluţia populaţiei

1733 - 13 familii

1750 - 221 de persoane (apud Chindriş)

1822 - 41 ortodocşi (probabil familii), 4 romano-catolici aparţinători de Târgu Lăpuş

1831 - 270 de locuitori

1857 - 434 locuitori, din care 3 romano-catolici, 413 ortodocşi şi 17 evrei, 92 de case

1886 - din 568 de locuitori, 3 sunt romano-catolici, 562 ortodocşi şi 3 evrei

1891 - 502 locuitori, din care: 1 greco-catolic, 492 ortodocşi şi 9 evrei (apud Kadar)

1900 - 478 de locuitori (14 evrei)

1910 - 521 de locuitori şi 107 case

1920 - 420 de locuitori (din care 414 români şi 9 evrei)

1930 - 414 locuitori (222 de bărbaţi şi 192 femei)

1956 - 424 locuitori (210 bărbaţi şi 214 femei)

Maghiarii aşezaţi în sat în secolele trecute. Înainte de 1901, după cronicarul Kadar, locuitorii din Peteritea erau români, dar “temporar satul a fost locuit şi de maghiari în număr mai mare sau mai mic”. Este o afirmaţie cel puţin îndoielnică, deoarece e greu de crezut că oamenii pot locui doar “temporar” şi că nu s-ar fi putut estima, şi încă uşor, un număr al ungurilor în anul în care autorul a redactat lucrarea (tipărită în 1901). Mai mult decât atât, nu exista nicio piedică în a fi chiar nominalizaţi. Cu toate acestea, bătrânii povestesc că o familie de unguri - Bak Istvan - a locuit în “Domneasca” (sau în Grădina Domnească) şi deţinea în proprietate locul numit “Pustă” (nume de origine maghiară) şi, probabil, avea terenuri şi în Tăuţ. Alţi doi unguri au fost: Raţ Ianoş (despre a cărui familie tratăm pe larg în lucrare) şi Pap Vaszilia (deşi Pop Vasile, după nume, s-ar părea să fie român). După spusele lui Rus Ionuc, “popanii” aveau teren lîngă locuinţa (de azi) a lui Flore Augustin (de la Samfora) şi casă acolo unde a locuit Bot Ion (Băbanu), originar din Baba.

Recensăminte. În 1918, bătrânii spun că ar fi fost cam 115 case, deci tot atâtea gospodării, dar au rămas multe văduve în urma celor 28 de bărbaţi căzuţi pe front. În aceste condiţii, mai multe gospodării s-au pustiit.

În 1999, după evidenţa solicitărilor de introducere a gazului metan, rezultă că în sat locuiesc 295 persoane în 93 de gospodării.

Lucrarea de faţă conţine în anexă şi o listă nominală a localnicilor la 1999.

Statistică realizată la sfârşitul anului 1999. Total locuitori: 299, din care: agricultori - 74; salariaţi - 38; meseriaşi - 9; pensionari CAP - 63; pensionari de stat - 37; pensionari de boală - 10; beneficiari de pensie de handicapaţi - 4; ortodocşi - 248; penticostali - 35; martori - 12; elevi - 38; preşcolari - 16; morţi - 4 ; născuţi - 1; căsătoriţi - 3.

Între anii 1960 şi 1999: persoane venite din alte localităţi - 44; persoane plecate în alte localităţi - 159; familii plecate în alte localităţi - 5. Altfel spus, din totalul populaţiei care a migrat, s-au stabilit în sat 28% în timp ce au părăsit satul 72%.

Dintre cei care au părăsit satul, doi sunt plecaţi în străinătate: unul în Canada şi altul în Austria. Cei mai mulţi sunt plecaţi în localităţi din judeţ. Unii sunt căsătoriţi în satele vecine, iar alţii au slujbe şi apartamente în Baia Mare. Între ei sunt zece persoane cu studii superioare, majoritatea profesori, înstrăinaţi întrucât nu au fost condiţii să profeseze în sat.

În anul 1999, s-au căsătorit 3 persoane, s-a născut un copil şi au murit 4 persoane.

Etnii

Români. Actualmente, locuitorii satului sunt în exclusivitate români. După cum rezultă din documente istorice, de-a lungul secolelor majoritatea locuitorilor au fost români, cu mici excepţii la care ne referim în cele ce urmează.

Unguri. Probabil că iniţial şi familia Raţ va fi fost de origine ungurească, dar de-a lungul anilor s-a românizat, prin căsătorii succesive cu localnici. Nici familiile Bak şi Pap nu au lăsat urmaşi, fie s-au amestecat cu peteritenii ori au părăsit localitatea. De asemenea, mai recent, Vlaşin Iosif, de meserie cantonier, căsătorit cu o româncă din Peteritea, provenea din Dămăcuşeni, singurul sat din ţinutul Lăpuşului în care trăieşte o comunitate maghiară compactă. A avut un băiat şi două fete. Toţi s-au înstrăinat din localitate, ultima fiind soţia sa, Rozalia, care a plecat din sat în 1998. În prezent le-a mai rămas casa, pustie, în locul numit “După Dâmb”.

Evrei. Kadar menţionează prezenţa a 17 evrei în Peteritea încă pe la 1857. După cum îşi amintesc cei bătrâni, între cele două războaie mondiale, în Peteritea trăia un evreu pe nume Şimon David împreună cu familia sa. După alţii, mai era încă o familie de evrei una dintre ele fiind a lui Şimşi Isailă (Ioasălă?) aşezaţi cu toţii în “Crucile Drumului”, adică în centrul satului, pe locul actualei gospodării a lui Tuns Valentin a lui Ludovica.

Mai sigur este că Şimon Aron, fiul lui Şimon David, s-a întors dintr-o campanie de lucru în timpul celui de-al doilea război mondial. Ceilalţi 4 din familie, care au fost deportaţi de autoritatea hortistă din acea vreme, nu s-au mai întors.

Familia David avea o bivoliţă şi păsări de curte. Mai avea şi două parcele de teren: una în Săcădaş, cu pădure, şi alta Pe Moine. Terenul de Pe Moine era cultivat de săteni, ei ocupându-se în exclusivitate cu comerţul. Aveau un magazin mixt (bold). Văduva lui Şimon Aron, evreică din Răzoare, trăieşte şi azi în Israel şi a fost vizitată de Nechita Valer, care a fost la muncă în Israel. Evreii şi-au amenajat în Peteritea şi un cimitir propriu, cu 9 monumente funerare, din piatră cioplită, care se pot vedea şi astăzi. La cimitir erau aduşi şi evreii defuncţi proveniţi din familiile lor, dar stabiliţi prin căsătorie în Răzoare sau în Târgu Lăpuş. (Evreii aveau obiceiul de a-şi înmormânta rudeniile în cimitirul strămoşilor).

Nechita Dumitru (a Irinei) mi-a relatat cum, în 1940, două căruţe cu jandarmi ungureşti, cu pană la pălărie, au sosit în Peteritea şi i-au îmbarcat pe toţi evreii de aici: soţia lui Şimon David, doi băieţi handicapaţi - Maier şi Şmil - şi o fiică - Reghina (de vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani). Niciunul din ei nu s-a mai întors.

Ţigani nu sunt în prezent, dar de-a lungul anilor au fost, pentru scurt timp, două familii. Ambele locuiau pe Calea Maşchii, în locul numit, azi, “La Ţigani”. Erau ţigani civilizaţi, harnici şi se îndeletniceau cu împletitul coşurilor de nuiele şi confecţionatul măturilor. Una dintre cele două familii s-a mutat în satul Dealu Mare.

Originea şi mentalitatea ţiganilor din Ponorâta

Această comunitate de ţigani este originară din Vălenii Lăpuşului. Strămoşul lor se numea Chidim, iar familia sa, cu 16 copii, locuia în Valea Ariilor, cam pe la începutul secolului. În urma unor conflicte cu vălenaşii, s-au mutat în Valea Ponorâtii, unde sunt enclavizaţi şi în prezent.

Spiţa de ţigani din Ponorâta trăieşte şi astăzi aproape în exclusivitate din cerşit şi furat. Pe vremea comunismului, foarte puţini erau angajaţi la minele din Răzoare, iar alţii confecţionau ocazional cărămidă arsă. În ultimii ani nu mai practică nici aceste îndeletniciri. Ajungând adesea în situaţii de înfometare, se dedau la furtişaguri. După Revoluţie, unul a ajuns chiar să violeze o localnică, stârnind astfel furia sătenilor, care le-au dat foc cocioabelor şi i-au alungat. S-au stabilit un timp în Valea Pietrilor, dar au revenit după câţiva ani, aşezându-se cu circa 300 de metri mai spre Peteritea (în Stârci, tot la marginea şoselei, cam la 2 km depărtare de sat).

Îndată după Revoluţie, organizaţii de caritate din Franţa şi Olanda le-au construit, din beton, temelii trainice pentru case, după care le-au adus cărămidă arsă. Ţiganii au vândut, însă, cărămida, după care şi-au înălţat casele din cărămidă nearsă, făcută de ei înşişi. Majoritatea lucrurilor primite sub formă de ajutoare din străinătate le-au vândut localnicilor din satele din jur. Altă sursă de venit a ţiganilor o constituie specula cu cai, crescuţi cu fânul furat de la peteriteni şi de la vălenaşi.

Starea caselor este deplorabilă, fără uşi, fără geamuri. Nu cultivă nimic pe terenul din preajma caselor. Nici vorbă de igienă (băi, apă potabilă, electricitate). Unii ţin caii chiar în casă, acolo unde locuiesc, aşa că se poate spune că nu au progresat cu nimic faţă de situaţia anterioară, când locuiau în cocioabe din nuiele şi lut.

Cam prin anul 1960, statul le-a construit o şcoală, în partea dreaptă, cum treci podul spre Văleni. Primul lor învăţător a fost un peteritean - Chira Petre (cu 7 clase). Şcoala a funcţionat doar câţiva ani, pentru că ţiganii nu o frecventau. Abandonată, clădirea s-a distrus treptat. După 1993, statul le-a construit din nou şcoală ţiganilor, condiţionând frecventarea cursurilor de acordarea unor alocaţii (ajutoare băneşti). O perioadă au avut ca învăţătoare pe Vlaşin Ana.

Conflicte între etnii au avut loc doar între români şi ţiganii de la Valea Ponorâtii. De fapt, conflictele cu românii nu erau propriu-zis interetnice, ci conflicte generate de grade diferite de civilizaţie şi de o frecvenţă mai mare a delincvenţei în rândul ţiganilor.

Personalităţi care au marcat viaţa comunităţii

Oamenii sunt infinit mai importanţi decât evenimentele

Dorin Tudoran

Episodul Pintea Viteazul. Documentele vremii îl menţionează pe Pintea Grigore (Viteazul), născut în anul 1670 în Măgoaja, conducător de haiduci din Maramureş. De fapt, el a fost un ţăran care a participat la răscoala condusă de Francisc Rakoczi II, îndreptată împotriva habsburgilor. Celor ce au răspuns chemării sale, Francisc Rakoczi II le-a promis scutiri de dări şi de slujbe iobăgeşti. În fruntea unei cete de haiduci, Pintea a atacat oraşul Baia Mare, dar a fost răpus la 14 august 1703. Documentul istoric vorbeşte despre “acel vestit tîlhar Pintea din Hollomezo” (Măgoaja).

În mai multe sate din zona Lăpuşului bătrânii povestesc şi în zilele noastre despre isprăvile lui Pintea, iar pentru ca memoria lui să se păstreze peste veacuri, numeroase locuri îi poartă numele: “Şatra Pintii”, “Piatra Pintii”, “Poiana Pintii”...

Poate că nu întâmplător şi în Peteritea se întâlneşte un astfel de toponim - Fântâna Pintii - situată în pădurea Podu Hijului. Legenda pe care am auzit-o în copilărie spunea că, în drumul său din Măgoaja spre Baia Mare, Pintea Viteazul ar fi sărit cu calul de pe stânca numită “Stanu Pietricelii” (pe Culmea Breaza) până în Podu Hijului (circa 2 kilometri). Pe locul atins de copita calului a apărut un izvor, care şi azi îi poartă numele - Fântâna Pintii.

O altă legendă care circulă în zonă spune că Pintea zbura din deal în deal cu aripi făcute din draniţă (şindrilă).

Spuneam că nu întâmplător a apărut în Peteritea acest toponim şi legenda amintită, întrucât, după cum povestesc bătrânii, Pintea Grigore ar fi fost argat la antecesorii familiei Raţ Vasile, fost primar pe vremea stăpânirii ungureşti. De altfel, familia Raţ era una dintre cele mai bogate din sat. Dacă vom consulta documentele istorice, relatarea ne apare întru totul plauzibilă. Astfel, în 1664 se menţionează pentru prima oară în documente familia Raţ (al cărei ultim descendent pe linie masculină - Raţ Vasile - a murit şi a fost înmormântat în sat în 1962). Aşadar, prima familie Raţ exista deja în Peteritea cu 39 de ani înainte de anul în care Pintea Viteazul a fost răpus, adică în 1703. De asemenea, este absolut sigur că şi toponimul Fântâna Pintii este denumirea unui izvor situat pe un teren forestier ce a aparţinut familiei Raţ.

Potrivit relatării lui Rus Ionuc, haiducia lui Pintea Grigore a început în urma unor conflicte dintre el şi Raţ, stăpânul său. În timp ce se afla la arat cu boii, Pintea s-a certat şi l-a lovit pe Raţ. Aşteptându-se să fie ridicat de jandarmi, s-a hotărât să fugă. El jefuia bogătaşii şi le împărţea averile săracilor. Cel pu\in a;a spune legenda. După ce a fost împuşcat, nimeni nu a îndrăznit să-i demoleze locuinţa, casa din Măgoaja fiind lăsată neatinsă până ce s-a prăbuşit sub povara vremurilor.

După unii autori, Pintea Viteazul a luptat împotriva grofilor vreme de 8 ani, antrenând în confruntări mii de localnici. Este de presupus că numele său va fi avut un impact deosebit asupra locuitorilor zonei de vreme ce atâtea locuri îi poartă numele şi s-au înfiripat pe seama sa atâtea legende.

S-a scris şi un roman intitulat “Oşteanul de la Baia”, avându-l ca erou principal pe Pintea Viteazul. Am văzut cartea prin anii ‘65 sau ‘66, dar în prezent nu i-am dat de urmă prin biblioteci. Mai recent, s-a turnat şi un film în care actorul Florin Piersic joacă rolul lui Pintea Viteazul.

La 1 octombrie 1989, deci la 286 de ani de la moartea sa, în Baia Mare s-a înălţat un monument în memoria haiducului Pintea Viteazul.

Mihai Pavel de Peteritea s-a născut la 6 septembrie 1827 în comuna Recea, într-o familie de nobili români, originari din Şieu-Maramureş, stabiliţi după 1700 în Peteritea, de unde au plecat în Recea. "Tatăl său, Constantin, a fost învăţător oi cântăreţ bisericesc iar mama se numea Maria, născută Ardeleanu. Părinţii erau de origine nobilă, ambele familii însă erau scăpătate la ceasul naşterii pruncului. Tatăl său făcea parte din familia nobiliară Pavel de Peteritea, înnobilată în 4 octombrie 1658 de George Rákóczi". (vezi "Oameni si locuri din Satmar" de Viorel Câmpean).
După studii secundare la Baia Mare şi Satu Mare, urmează Institutul Sfânta Barbara din Viena. La 21 martie 1852 este hirotonit preot necăsătorit şi numit notar consistorial la Muncaci, apoi a funcţionat ca paroh în Apşa de Jos (pe teritoriul actual al Ucrainei), până în 1856, când este numit din nou notar consistorial după înfiinţarea diecezei Gherla.
 Din 1860 este paroh în Slatina şi vicar al Maramureşului. În această calitate stăruie pentru scoaterea credincioşilor români din Sighet de sub jurisdicţia episcopului rutean de Muncaci şi trecerea lor la Episcopia Română Unită cu Roma din Gherla. Împreună cu alţi fruntaşi înfiinţează şi susţin <<Asociaţiunea pentru cultura poporului român din Maramureş>>. În 1872 este numit episcop de Gherla. După şase ani de păstorire, de la Gherla este transferat ca episcop la Oradea. A trecut în cele veşnice la 1 iunie 1902 la Slatina (Ucraina). Inscripţia de pe mormânt poartă menţiunea: “Mihai Pavel de Peteritye”.

Atanasiu Cândea (1854-1939) provine din Vima Mică. A fost hirotonit de diacon, sfinţit prezbiter în 1889 şi a slujit ca preot în sat timp de 50 de ani, între 1889 şi 1939. A fost căsătorit cu Ana Dunca (1864-1937) din Şieu şi a avut un fiu (Valer, preot în Bistriţa şi în Gherla) şi două fiice: Lucreţia şi Amalia. Lucreţia s-a căsătorit cu Viman Oliver din Gâlgău. Atanasiu Cândea este înmormântat în cimitirul din Peteritea, în vecinătatea clădirii bisericii.

Nechita Gavril, învăţător, este fiul unuia din cei doi peteriteni care au fost în America înainte de Primul război mondial. Învăţătorul Nechita Gavril a profesat în Peteritea aproximativ între anii 1918 (?) şi 1928. El s-a ocupat cu seriozitate de elevi şi a făcut cursuri şi cu adulţii. Potrivit relatării unui sătean, el se ocupa şi cu agricultura şi a avut iniţiativa construirii Monumentului Eroilor din centrul satului. Ulterior, s-a făcut preot şi a slujit în Osoi, Vad şi Muncel. În noua slujbă a avut avantajul terenurilor acordate bisericilor - aşa-numitele clejii -, încredinţate spre administrare preoţilor.

Din lucrarea "Comuna Vad. Studiu Monografic", de Pădurean Augustin şi preotul Petrican Teodor am extras următorul paragraf, intitulat "Preoţi ortodocşi":

"NECHITA GAVRIL – născut în 6 iulie 1880 în satul Peteritea, comuna Răzoare, judeţul Someş (acum comuna Vima Mică , judeţul Maramureş). A fost învăţător în Osoi din 1 septembrie 1898 până în 1 septembrie 1938. În 3 octombrie 1926, după absolvirea Academiei Teologice din Cluj, a fost hirotonit. Înainte a absolvit Şcoala Normală din Sibiu (1905). Preot în Muncel între 1 septembrie 1938-22 martie 1913 şi 1 ianuarie 1956-31 martie 1958. În perioada 1943-1945 a slujit şi la Vad. Între 22 martie 1953 şi 28 octombrie 1955 a fost deţinut pentru că a dat adăpost diplomatului Dănculeasa, acuzat de activitate potrivnică statului Socialist."

Nu am reuşit să aflu date despre persoana cu numele Dănculeasa, pentru care Nechita Gavril a făcut puşcărie politică. Unii spun că Dănculeasa ar fi fost liberal, alţii că ar fi fost legionar. În schimb, e sigur că Nechita Gavril a fost învăţător în Peteritea cel puţin între 1918 şi 1938, dacă nu şi mai înainte. Deci afirmaţia că ar fi fost învăţător în Osoi între anii 1898 şi 1938 este cel puţin parţial greşită. În sprijinul obiecţiei noastre vin nu doar relatările sătenilor care i-au fost elevi, ci şi consemnarea numelui său în publicaţia Transilvania din 1921, din care cităm textul din paragraful următor, în care Nechita Gavril figurează ca învăţător în Peteritea în acel an (1918).

 Atât Cândea Atanasiu, cât şi Nechita Gavril sunt menţionaţi în trei numere din publicaţia Transilvania, An XLIX 1 Decembrie v. 1918 Nr. 1-12, Anul LI. Septemvrie 1920 Nr. 5-9 şi Anul LII, iulie-august 1921, Nr. 7-8. În numărul din 1918, la Anexa IV este menţionată Consemnarea membrilor  "Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român pe anul 1917, iar la rubricile intitulate Membrii din despărţăminte, Despărţământul Jibău", subrubrica "Membri pe vieaţă" apar numele Cândea Atanasie, preot, Peteritea; - Nechita Gavril, învăţător, Peteritea". În numărul din 1921, scrie despre "Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român", întemeiată în anul 1861, unde este tipărit "Raportul general al comitetului central al "Asociaţiunii pentru literatura rom]nă şi cultura poporului român". Efectele fondurilor şi fundaţiunilor la 31 decemvrie 1918.
    În anexa IV a documentului găsim "Consemnarea membrilor Asociaţiunii pentru literatura rom]nă şi cultura poporului rom]n pe anul 1918". În continuare figurează un paragraf intitulat "Membrii din despărţăminte", cu subparagraful "Despărţământul Lăpuşul-unguresc, membri activi: Cândea Atanasie, preot, Peteritea; - Nechita Gavril, învăţător, Peteritea".

Viman Oliver, fiu de ţărani, s-a născut în Gâlgău (aproape de Dej). A servit în Garda Naţională Română Cluj, apoi în Dej, la Regimentul 81 infanterie. Între 1919 şi 1925 a funcţionat la Ocolul Silvic Gilău, iar în perioada 1925-1929 ca învăţător în Măguri-Răcătău şi Măguri Suseni. Din 1929 până în 1940 a profesat ca învăţător în Peteritea (la clasele I-VII). El l-a înlocuit pe Nechita Gavril până la Dictatul de la Viena, când regimul de ocupaţie a instalat învăţători unguri.

S-a căsătorit cu Lucreţia, fiica preotului Atanasiu Cândea. Viman Oliver şi Lucreţia au avut trei fii: Traian (preot), Nelu (actor la Teatrul din Baia Mare, deşi avea doar 7 clase) şi Liviu (care s-a ocupat cu fierăria, dar a plecat din sat). Încă înainte de moartea soţului său, Oliver, Lucreţia (1898-1981) s-a amorezat de Vasile a lui Ilişca, un ţăran sărac din sat, care cânta şi la vioară (ulterior s-au căsătorit, aventuri şi mariaj care au stupefiat sătenii din Peteritea). Din căsătoria lor a rezultat o fată, pe nume Mariţa, care la rândul său s-a căsătorit cu un şofer.

După manifestările de infidelitate ale soţiei sale, Viman Oliver s-a îmbolnăvit şi s-a mutat în Gâlgău, unde a fost înmormântat în 1953.

Raţ Vasile (1887-1962) este descendentul unei familii de unguri înstăriţi, stabiliţi la prima generaţie în sat în 1664 (familie care apare în documentele la care ne-am referit în prima parte a acestui capitol). S-a căsătorit cu Reghina Boţ, din Vălenii Lăpuşului, având două fiice: Otilia, căsătorită cu farmacistul Motoaşcă Ilie din Târgu Lăpuş (stabilit ulterior în Braşov) şi Elena, căsătorită cu Bondar Gheorghe din Deva. Raţ Vasile a fost primarul satului în perioada Dictatului de la Viena. El a deţinut terenuri întinse şi păduri, avere care i-a fost luată în timpul regimului comunist. O parte din terenuri şi păduri le-a vândut sătenilor înainte de colectivizare. Are un nepot în Braşov - Fabius Motoaşcă. După Revoluţie, el a recuperat şi a vândut o parte din averea bunicului său. Raţ Vasile l-a avut timp de mai mulţi ani ca argat pe Nechita Ştefan din Peteritea, ulterior căsătorit cu Chilina.

Raţ Vasile este înmormântat în grădina fostei sale case din Peteritea. După decesul său, soţia sa s-a mutat la una din fiice, în Voievozi, judeţul Bihor (vezi şi scrisoarea nepotului său).

Viman Traian (1918-1993) a fost preot în Peteritea timp de 17 ani, începând din 1944, revenind tot în sat după pensionare.

Preotul a scris o Autobiografie, pe coperta căreia a solicitat să fie ataşată la Cartea de aur a Bisericii din Peteritea. În Autobiografie ne relatează că în 1929-1930 s-a înscris la Şcoala Normală din Focşani. Fiind departe de părinţi a plâns atât de mult încât s-a îmbolnăvit de ochi. În aceste condiţii, părinţii l-au înscris în clasa I-a secundară la Gimnaziul Petru Rareş din Târgu Lăpuş. Desfiinţându-se gimnaziul, s-a transferat la Liceul Andrei Mureşan din Dej, unde a absolvit cele 4 clase ale cursului inferior în 1935. În perioada 1935-1940 urmează Şcoala Comercială Superioară din Satu Mare.

Aflându-se în partea Ardealului cedată Ungariei (prin Dictatul de la Viena) şi necunoscând limba maghiară, nu a putut să-şi continue studiile la Academia Comercială, aşa cum ar fi dorit. În aceste condiţii îşi depune cerere de înscriere la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj (singura facultate românească), pe care o absolvă în 1944.

(Într-o anumită perioadă a fost şi şef de cuib în Mişcarea Legionară, episod nemenţionat în Autobiografie, dar confirmat de sătenii mai vârstnici).

În acel an, s-a căsătorit cu Terezia, fiica băbanului, cu care a avut o fiică - Zoia (asistentă medicală, căsătorită şi având domiciliul în Şomcuta Mare) şi un fiu - Zenu.

În 1945 este hirotonit diacon şi preot-duhovnic pe seama Parohiei din Peteritea. În perioada 1945-1947 funcţionează şi ca învăţător în Peteritea. În 1948 (odată cu desfiinţarea cultului greco-catolic) primeşte în administrare şi Filia Groape (26 de familii). În 1951 primeşte şi Parohia Răzoare, cu două biserici, iar în 1958 renunţă la Filia Groape şi primeşte în administrare cătunul Lăpuş (40 de familii).

În 1962, preotul părăseşte Peteritea după 17 ani de slujit. În Autobiografie, el lasă să se înţeleagă că motivul plecării ar fi “şubrezirea sănătăţii” pricinuită de “dificultăţile de deplasare în Groape, Răzoare şi Cătun”. De fapt, adevăratul motiv al plecării este cu totul altul, aşa cum relatează toţi sătenii care îl cunoşteau. Astfel, după ce se aştepta la un tratament privilegiat, a fost dezamăgit că nu s-a făcut o excepţie cu el. Fapt este că nu a suportat pierderea proprietăţilor, aşa cum se înt]mpla cu prilejul colectivizării. În aceste condiţii, preotul Viman Traian împreună cu familia a părăsit satul.

În “anul negru 1962”, cum plastic îl numeşte preotul în a sa Autobiografie, cere transferul în Parohia Zimbor, cu Filia Chendremal. În 1967, cere transferul în Parohia Săcălăşeni, din nou fără a menţiona motivul. În 1972 e pus în disponibilitate prin suspendarea autorizaţiei de funcţionare pe motiv că a cerut dizolvarea Consiliului parohial, cum scrie el.

În aceste împrejurări, preotul solicită post în una din parohiile Remetea Chioarului, Baba cu Filia Coroieni, Fărcaşa, Satu Mare, Zalău, toate cererile fiindu-i respinse. În cele 6 luni de şomaj (până primeşte Parohia Mara), locuieşte la fiica sa în Şomcuta Mare, într-un mic apartament de bloc în care se aflau 7 persoane. În acest timp a cheltuit “până şi garanţia CEC, iar deplasarea mobilierului din Săcălăşeni la Mara am făcut-o cu ajutor bănesc primit de la Arhiepiscopia Clujului (1.000 lei)”, scrie preotul. “M-am reîntors astfel cu multă amărăciune în suflet în Eparhia Clujului, unde am văzut lumina zilei, am învăţat şi am slujit 27 de ani”, adaugă preotul Viman. Nici de astă dată nu găseşte oportun să explice motivul “amărăciunii în suflet” pentru faptul că a primit Parohia Mara.

În 1984, la vârsta pensionării, a revenit în Peteritea, unde şi-a făcut o extindere la casa mică pe care o deţinea. Aici a trăit, în condiţii relativ modeste, alături de soţia sa Terezia, până ce a încetat din viaţă în ianuarie 1993, la vârsta de 74 de ani. În aceeaşi casă locuia până în 2010 (când a decedat) şi fiul lor, Zenu, cu soţia şi un copil handicapat, avut din prima căsătorie.

Terezia, soţia preotului, este fiica lui Nechita Alexandru, zis Şandor de la Băbanu (declarat chiabur de autorităţile comuniste. Şi-a sfârşit viaţa într-un tragic accident căzând dintr-un copac în Vâlceaua Florii). Nechita Alexandru fusese înfiat de Bot Ion, zis Băbanu (deoarece era originar din Baba) şi nu a avut copii. Terezia a mai avut un frate - Nechita Gavril - care s-a căsătorit în Vălenii Lăpuşului.

Revenind la scrierile preotului, ponderea cea mai mare a Autobiografiei sale o constituie preocuparea pentru probleme de ordin material: salarii, investiţii, dotări... Bunăoară, pentru Parohia Mara găseşte util să prezinte rubrici de venituri şi cheltuieli pe toţi cei 11 ani cât a slujit acolo. Nu sunt omise nici cheltuielile de ordin personal. Astfel, electrificarea şi reparaţiile începute în 1993 la casa din Peteritea au costat peste 60.000 lei. “Duminică, 24 iunie 1984, am făcut primul transport din Mara la Peteritea cu maşina de la Complexul Zootehnic Vima Mică, ce a costat 1.600 lei, iar al doilea transport vineri, 27 iulie, ce a costat 1.800 lei. (...) Prima pensie am primit-o în septembrie de pe luna august, iar pe luna iulie nu am primit nimic. Am făcut sesizare la Sf. Sinod, dar fără niciun rezultat”.

Spirit pamfletar şi cârcotaş, pune aşadar pe prim plan problemele de ordin pecuniar, considerându-i pe peteriteni “zgârciţi”. Se crede uitat şi ignorat când, ajuns la vârsta pensionării, sătenii nu l-au ajutat, pe cât şi-ar fi dorit el, la extinderea casei (“egoism fără margini”, conchide preotul). Frustrat, nu ezită să se compare cu Iisus, “cu deosebirea că eu <<între ai mei am venit, dar ai mei nu m-au cinstit>>”.

Tuns Vasile a lui Ion a lui Dumitru (1914-1993) este agricultor de meserie. Studii: 7 clase. Este încorporat la 19 ani şi îşi satisface stagiul militar cu durata de 2 ani în Dej. Participă în război contra Uniunii Sovietice în perioada 1940-1944. A fost primarul satului în perioada 1945-1948, apoi preşedinte al Gospodăriei Agricole Colective (GAC) ales încă de la înfiinţare în 1962, gestionar în Peteritea şi în Răzoare, şef de echipă la Centrul Pomicol Coroieni.

Are intense ;i timpurii preocupări religioase: la 12 ani cântă în strană, la 18 ani începe să studieze biblia, după 1945 şi până la instaurarea regimului comunist a făcut parte din mişcarea Oastea Domnului. După ce regimul comunist a interzis mişcarea în 1948, Tuns Vasile revine la ortodoxie. Devine epitrop şi prim-epitrop al Bisericii Ortodoxe din Peteritea. A consemnat într-un manuscris vast mai multe scrieri cu caracter religios, dar şi câteva note de evenimente, mai ales despre istoricul bisericii din sat, texte ataşate la Cartea de aur a Bisericii Ortodoxe din Peteritea.

Are doi fii şi patru fiice: Valentin, Ioan, Rozalia, Anica, Floare, Reghina. Dintre copii s-au afirmat în mod deosebit cei doi fii. Tuns Valentin este absolvent al Liceului Economic de Cooperaţie şi a funcţionat ca preşedinte al Federalcoop şi Bankcoop Târgu Lăpuş. Tuns Ioan este absolvent al facultăţii de construcţii, are doctorat în construcţii şi lucrează în Braşov. Este primul peteritean cu titlul de doctor `n ;tiin\e.

Câteva biografii ale actualilor săteni (la 1999)

Din experienţă am constatat că înţelegi mai uşor un fenomen social ilustrat prin câteva cazuri particulare, cum ar fi o prezentare de portret, decât printr-o statistică oricât de bogată. Acesta este motivul pentru care redăm câteva secvenţe din viaţa unor peteriteni, în ideea de a înţelege felul lor de trai şi mentalităţile.

Tuns Vasile (a lui Ghiran, din Dâmbu Uliţii), are 76 de ani, (născut în 1924) şi este absolvent a 7 clase. Actualmente este pensionar CAP, cu o pensie de 170.000 lei pe lună, în timp ce soţia sa, Letiţia (născută în 1934) are 230.000 lei pensie. Familia sa provine tot din părinţi agricultori: Ghiran şi Maria. A fost încorporat în armată în 1946, lîngă Dej. În 1953 a fost concentrat o perioadă de 3 luni în Cavnic. Are 7 hectare de teren agricol şi două bivoliţe, de la care vinde lapte la centrul de colectare. Anul acesta a vândut seminţe de dovleac în schimbul a 24 litri de ulei comestibil şi a 2 kilograme de zahăr. Ca alimente, preferă produsele din gospodărie: lapte, brânză, ouă, pui. În decembrie a fiecărui an, taie câte un porc, iar la Paşti câte un miel. În ultimii ani, la fel ca toţi ceilalţi săteni, pâinea o cumpără de la magazinul sătesc.

Soţii Vasile şi Letiţia au un fiu - Tuns Aurel - căsătorit cu Viochiţa din Cerneşti. La rândul său, Aurel are un fiu pe nume Cătălin. Aproape la fiecare sfârşit de săptămână, fiul şi nora vin în Peteritea, iar nepotul îşi petrece vacanţele tot aici.

Până în anii '60, locuia într-o casă veche, construită din lemn înainte de primul război mondial, acoperită cu paie înnegrite de fum. Apoi şi-a construit o casă din cărămidă, cu temelie de piatră de calcar. După vreo 20 de ani, temelia a cedat în urma unei alunecări de teren (clădirea fiind situată în pantă), provocând fisurarea destul de pronunţată a pereţilor. În 1998, fiul său a consultat un inginer constructor în vederea consolidării casei, dar nu a găsit o soluţie convenabilă. În aceste condiţii, Aurel a construit o casă cu mansardă şi fundaţie de beton, prevăzută cu bucătărie şi garaj la subsol.

Tuns Nicolae (Nicu) a lui Ion a Luchii are 32 de ani. A lucrat timp de 13 ani ca finisor la Maratex (filatură şi ţesătorie) Baia Mare. În 1994, anul decesului tatălui său, a renunţat la slujbă şi s-a reîntors în sat, unde locuia doar mama sa - Cătălina. Dar şi ea s-a îmbolnăvit şi a murit paralizată anul acesta (1999) în decembrie, la vârsta de 67 de ani. Este căsătorit, iar soţiei sale, Violeta, îi place să fie îmbrăcată elegant şi, spre deosebire de Nicu, agreează mai puţin munca în gospodărie şi la câmp. Are doi copii, unul de 2, iar altul de 3 ani. Cu cel mic a avut probleme de sănătate datorită alimentaţiei timpurii cu lapte de bivoliţă insuficient diluat, dar în ultimul timp şi-a mai revenit. Are în proprietate vreo 7 hectare de teren agricol, dacă ia în calcul şi păşunea. În afară de asta mai are 4 bivoliţe. Avea şi 20 de oi, dar le-a vândut în acest an din cauză că nu a răzbit cu întreţinerea lor. Mai are în proprietate şi o garsonieră în Baia Mare, pe care a închiriat-o. Câştigurile cele mai mari le obţine din vânzarea laptelui de bivoliţă, atingând chiar 1.900.000 de lei pe lună. În schimb, spune că nu este mulţumit din câştigurile obţinute din munca pământului sau din creşterea vitelor. Abia dacă recuperează costul furajelor la vânzarea porcilor îngrăşaţi. Compară preţul laptelui cu alte produse şi constată că este de 2-3 ori mai ieftin decât sucul şi cam la acelaşi preţ cu apa minerală, cu toate că producerea laptelui necesită un efort incomparabil mai mare.

Se gândeşte să se întoarcă la oraş în condiţiile în care şi-ar găsi de lucru, chiar şi o slujbă temporară, mai ales pentru viitorul copiilor săi, spune el. Acum, de când fabrica a fost cumpărată de un investitor german, la Maratex se câştigă mult mai bine. Dacă s-ar întoarce în oraş, şi-ar relua şi vechea ocupaţie suplimentară de tinichigiu auto şi vopsitor.

Vele Mihai are 17 ani şi este elev la o şcoală profesională de mecanici auto din Baia Sprie. Pe timpul cât urmează cursurile, locuieşte la internatul şcolii. A urmat şcoala primară în Peteritea, iar clasele V-VIII în Vima Mică. La vârsta de 15 ani a avut parte de un insucces la examenul de admitere la Liceul din Târgu Lăpuş. Părinţii săi ar fi dorit ca el să urmeze liceul, aşa ca sora sa, Mihaela, mai în vârstă cu un an. În timpul vacanţei din 1999 a fost în tabără la mare, iar în restul timpului i-a ajutat pe părinţi la munci agricole şi gospodăreşti. În paralel cu şcoala de mecanici, învaţă şi conducere auto, gândindu-se şi la posibilitatea de a deveni şofer de cursă lungă (pe TIR). Până una-alta, conduce cu multă îndemânare tractorul familiei (cumpărat în 1990 de tatăl său), chiar şi cu o remorcă ataşată.

Familia Vele are una dintre cele mai moderne case din sat, cu sufragerie, două dormitoare mobilate cu gust, bucătărie baie şi hol lambrisat cu lemn. În rândul dotărilor se remarcă un televizor color marca Panasonic, unul din cele două telefoane din localitate (la care apelează numeroşi săteni), frigider, aragaz (cu butelie). Casa familiei Vele se mai face remarcată şi prin biblioteca personală, cu circa 200 de volume, o raritate în sat. Mai are şi un autoturism Dacia.

Înainte cu câţiva ani, părinţii lui Mihai erau salariaţi: Nelu era casier la o Întreprindere forestieră şi de prelucrare a lemnului din Târgu Lăpuş, iar Otilia, contabilă la CAP Vima Mică. După ce a renun\at la slujba de casier, Nelu a achiziţionat un tractor şi a mai cumpărat şi câteva utilaje de prelucrare a lemnului. Apoi a învăţat meseria de dulgher, pe care o practică în comună, câştigând destul de bine. O altă sursă de venit o constituie mica fermă de 4 vaci, de la care valorifică laptele şi viţeii. De fermă se ocupă mai mult soţia sa, Otilia, care şi-a pierdut postul de contabil odată cu desfiinţarea CAP-ului. În legislatura precedentă, Nelu a fost şi viceprimar al comunei Vima Mică.

Cu toate că fac parte dintre cei mai înstăriţi şi mai bine situaţi oameni din sat, părinţii lui Mihai spun că le merge mai puţin bine decât înainte de Revoluţie, când erau amândoi salariaţi. Au cheltuieli destul de mari cu Mihai şi cu sora sa, inclusiv cu câte un sejur de 10 zile la mare, în timpul vacanţelor de vară. În afara sezonului agricol, Nelu şi Otilia au fost în acest an la odihnă la Băile Felix.

Nechita Ion (a lui Jenica, din Dâmbu Uliţii), născut în 1939, este pensionar de stat. Soţia sa, Valeria, este agricultoare. Au o fiică, Dana, asistentă socială în Baia Mare, căsătorită, are un copil. Mai au un fiu, pe nume Dănuţ, mecanic la Agromec Târgu Lăpuş, necăsătorit.

Fiind pensionat cu vreo trei-patru ani în urmă, nivelul pensiei este de doar 800.000 lei, mai puţin de jumătate din cuantumul pensiilor actuale pentru aceeaşi vechime în muncă. Această inechitate, pe care nu şi-o poate explica, îl nemulţumeşte. În afară de pensia sa, alţi bani care intră în casă provin de la Dănuţ. Din păcate, şi el are un salariu foarte mic: ia în mână doar 600.000 lei, din care 400.000 îi cheltuie cu transportul la slujbă.

Nechita Ion a lucrat timp de 33 de ani ca electrician de întreţinere reţele. De circa doi ani este bolnav de plămâni şi nu mai poate să lucreze la muncile câmpului. De lucru ar avea, întrucât provine dintr-o familie de oameni înstăriţi, cu circa 30 de hectare de teren agricol, în parcele mari, În Păltiniş şi Laz. Cu o astfel de proprietate funciară, părinţii săi fuseseră declaraţi chiaburi pe vremea regimului comunist. În afară de terenuri, familia Nechita mai are în proprietate doi cai, 3 bivoliţe şi 12 oi.

Cadrul cultural şi felul de trai

“Democraţia era ostentativ absentă din acele sate bucolice, conduse de cea mai crudă patriarhie, control religios al minţii, ignoranţă feudală şi forţă"

Alvin Toffler

Şcoala veche. Valer Gabor, în Monografia comunei Vima Mică, menţionează circularele episcopului Vasile Moga (19 iunie 1816) în urma cărora, “prin efortul sătenilor se înfiinţează şcoli şi în satele Vima Mică, Sălniţa şi Peteritea.”

Referindu-se la Peteritea, Kadar Jozsef menţionează la 1901 că, în acea perioadă, şcoala se ţinea împreună cu copiii din Răzoare. Ce fel de şcoală, câte clase se făceau, cine participa la cursuri, cronicarul nu găseşte cu cale să ne spună. Despre clădirea şcolii vechi, el ne spune că era construită din lemn, lucru confirmat de altfel şi de cei bătrâni, trăitori în zilele noastre.

În clădirea veche, amplasată în partea opusă a curţii în care se situează clădirea actuală, au studiat generaţii de peteriteni, până în anul 1952, când pereţii trebuiau sprijiniţi cu proptele pentru a nu se prăbuşi.

Înainte de primul război mondial, învăţători în sat au fost: Chira Sav, Golia, din Apuseni, nepot al lui Avram Iancu şi Farcaş Dumitru din Peteritea (care a avut două fete: Reghina, căsătorită Tuns, în Peteritea şi Hermina, căsătorită în Răzoare). Pe vremea aceea se făceau patru clase şi se preda în română şi maghiară, astfel că învăţătorii stăpâneau şi limba oficială de atunci, adică maghiara. Numai că şcoală serioasă nu se făcea; “mergea fiecare când voia la cursuri”, ne relatează Rus Ionuc.

Administraţia românească a introdus în 1920 şcoala obligatorie de 7 clase. Abia după acest an, învăţătorul Nechita Gavril, om sever, a impus munca şi seriozitatea în şcoala din Peteritea. Se mergea la cursuri atât dimineaţa, cât şi după-amiaza. S-au organizat cursuri şi pentru adulţi nealfabetizaţi, în total fiind circa 40 de elevi, care urmau şcoala în paralel. Pentru copii, orarul era următorul: înainte de masă cursuri între orele 8 şi 12, urma apoi masa de prânz, iar după-amiază cursuri între orele 14 şi 17. Adulţii urmau cursurile doar seara, câte două ore, la lumina lămpii cu petrol.

În Peteritea, Nechita Gavril se ocupa şi de agricultură, avea pământ şi vite. Tatăl său - Nechita Petre - fusese la lucru în America, iar cu banii câştigaţi acolo a cumpărat Grădina Domnească (probabil de la Bak Istvan, sau de la moştenitorii acestuia). Din păcate, în 1927, Nechita Gavril s-a făcut preot, fiind nevoit să se mute în Osoi, apoi în Muncel şi în Vad (nu departe de Dej), postul de preot din Peteritea fiind ocupat de Atanasiu Cândea. Motivul pentru care învăţătorul s-a făcut popă se datorează unor avantaje mai mari oferite de stat, constând îndeosebi în terenurile acordate bisericilor - aşa-numitele clejii -, încredinţate spre administrare preoţilor.

Învăţător pe o durată mai îndelungată în perioada interbelică a fost Oliver Viman, din Gâlgău, ginerele preotului Atanasiu Cândea, căsătorit cu Lucreţia, una din cele două fiice ale preotului. Alţi învăţători care s-au perindat în sat în perioada interbelică au fost: Oros (Vasile?), născut în Vima şi căsătorit în Vălenii Lăpuşului (de unde făcea naveta) şi Săvan (Ion?) din Gostila.

În timpul celui de al doilea război mondial, regimul maghiar de ocupaţie a impus învăţători unguri: Iuczi (?) (pentru scurt timp) şi Gabor Molnar (din Secuime).

În primii ani de după război (1945-1947), învăţător a fost Traian Viman, care era şi preot. Pentru o perioadă de circa un an, el a fost urmat de Man Victor din Poiana Porcului (Fântânele, după denumirea actuală). În glumă, mergând la magazinul sătesc, el obişnuia să solicite un pahar de ţuică astfel: "mai pune-mi un feleherţ", drept pentru care în memoria sătenilor a rămas cu această poreclă - Feleherţ. Apoi, de-a lungul a vreo 20 de ani, începând cam din 1950, învăţător a fost Simion Crăciunaş.

Şcoala actuală. În 1952, clădirea în care şcoala funcţionează şi în prezent a fost construită din piatră de calcar. Materialul de construcţie a fost scos din cariere improvizate (din Podu Rotund şi din Văceni) şi transportat de săteni cu căruţele. Administraţia de atunci a repartizat fiecărei familii o cantitate de piatră de 2 metri cubi, pe care era obligată să o transporte la clădirea ce se zidea. Lucrările de construcţie au fost finanţate de stat. Clădirea are două săli de clasă, un hol şi o încăpere mai mică (numită cancelarie) pentru învăţători. Acoperişul este din ţiglă şi e prevăzut cu jgheaburi din tablă, pentru scurgerea apei. Una din săli se utilizează ca grădiniţă.

 Cancelaria şcolii era folosită în anii 50-60 ca locuinţă a învăţătorului Crăciunaş Simion (de loc din Ciubăncuţa, judeţul Sălaj, unde a fost perceptor, apoi învăţător în Răzoare, Şcoala din Peteritea fiind următorul şi ultimul său loc de muncă). Dotări: bănci de lemn, sobe de teracotă, o tablă, hartă, glob geografic. Anexe: toaletă şi magazie de lemne. Mai are şi o fântână în curtea împrejmuită cu gard din stinghii de lemn.

De atunci a avut loc o extindere - actualul Cămin Cultural - clădit în 1975. O încăpere mai mică a acestei extinderi a devenit apoi sediu al CAP.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, un singur învăţător preda simultan la 7 clase. Dar, după reforma învăţământului din 1948, s-a trecut la învăţământul obligatoriu de numai 4 clase. În anul şcolar 1959/60 s-a revenit la sistemul de şcolarizare cu şapte clase obligatorii. Până în anul 1958/59 şcoala funcţiona cu un singur învăţător - Simion Crăciunaş -, după care cursurile s-au ţinut în paralel cu doi învăţători.

Simion Crăciunaş avea o cultură relativ modestă, astfel că nu rareori era scos din încurcătură de câte un elev mai bun, care îi sugera soluţia de rezolvare a unei probleme mai complicate de matematică sau de traducere a unui text din limba rusă (obligatorie şi în învăţământul primar). Atunci când nici elevii nu găseau soluţia, el obişnuia să spună: “precis e greşeală de tipar”. Învăţătorul nou venit se numeşte Conţiş Ştefan - un tânăr din Poiana Blenchii, actualmente pensionar. Abia îşi satisfăcuse stagiul militar şi, probabil în virtutea obişnuinţei, aplica metode cazone şi copiilor de 7-9 ani. Adică făcea instrucţie, de fapt căprărie, cu copiii claselor I şi a III-a, până ce a intrat în conflict cu unul din părinţii acestora. Unul dintre învăţători preda simultan la clasele I şi a III-a, iar celălalt la clasele a II-a şi a IV-a.

Celor doi învăţători le-au succedat: Lucia Piţigoi, din Muntenia, Cătălina Nechita, din Peteritea, Ioan Balint, Alexandru Man, Gavril Rusu, de Sub Dos, Dinu Micu, Maria Gabor, Lucreţia Bota şi Marius Brăgariu din Vima Mică, pensionat în 1999, după ce a profesat zece ani în Peteritea.

Gimnaziul. În primul an (1959), când s-a revenit la învăţământul obligatoriu cu durata de 7 ani, peteritenii nu şi-au trimis în clasa a V-a copiii care absolviseră patru clase (în total 9 elevi: 5 băieţi şi 4 fete). Unul din motivele invocate de ei era şi acela că următoarele clase nu se puteau continua decât la şcolile din satele vecine, întrucât lipsea numărul minim de elevi care să constituie o clasă. S-a întâmplat însă ca în anul şcolar următor - 1960/61 - nici Şcoala din Văleni să nu poată funcţiona din acelaşi motiv: lipsa numărului minim de elevi. În acele condiţii, directoarea Cornelia Nicolaescu a solicitat şi a primit sprijinul Miliţiei din Răzoare (pe atunci centru de comună). Aşa s-au şcolarizat până în clasa a VII-a peteritenii Băbuţ Ioan, Chira Rozalia, Nechita Alexandru, Nechita Vasile, Rus Vasile şi Tuns Dina, în urma ameninţării cu amenzi a părinţilor lor. În primii doi ani, cu toţii au făcut naveta pe jos la Văleni (5 km), la şcoala veche, iar în timpul iernii stăteau în chirie la localnici. Începând cu al treilea an, în Văleni s-a înfiinţat un internat la care au fost cazaţi elevii din Peteritea.

Ulterior, odată cu reorganizarea administrativ-teritorială pe judeţe, adică după 1968, şcolarii din Peteritea au urmat cursurile la Vima Mică, în centrul de comună. Aici făceau naveta cu autobusul până în anul 1998, când majoritatea curselor au fost suspendate (din lipsă de pasageri, în urma recesiunii economice care a succedat Revoluţiei din 1989). În ultimii doi ani a rămas doar o cursă în zilele lucrătoare, cu sosire seara şi plecare dimineaţa devreme, deci nepotrivită pentru elevi. Excepţie se face joia, când circulă câte două curse. În 1999 elevii circulau sporadic cu un ARO închiriat şi plătit de şcoală, dar, din lipsă de fonduri, nu s-a mai folosit nici acest mijloc de transport, astfel că elevii au ajuns să circule din nou pe jos, la fel ca în urmă cu 30 de ani.

Cu toate acestea, din promoţia 1960 au mai rămas unii, mai ales fete, cu 4 clase. Dar următoarele promoţii au participat în totalitate la cursurile Şcolii Generale din Vălenii Lăpuşului (iniţial de 7, apoi de 8 clase), apoi la Vima Mică.

Chiar dacă a fost vorba şi de concursul unor împrejurări de natură socială şi politică, exemplul de mai sus îl considerăm concludent în privinţa valorificării noilor oportunităţi oferite de un nivel mai ridicat de şcolarizare. Astfel, dacă promoţiile de absolvenţi cu 4 clase, din 1948 până în 1959, au rămas aproape în exclusivitate în sat, la lucrul pământului, cei mai mulţi din următoarele promoţii, absolvenţi de 7 sau 8 clase, au învăţat felurite meserii sau au urmat alte şcoli. De la această regulă au fost doar două excepţii notabile, de elevi eminenţi, care au absolvit 4 clase la Peteritea, înainte de 1960, urmând apoi Liceul din Târgu Lăpuş şi studiile universitare la Cluj şi Bucureşti. Este vorba de Nechita Nicolae, profesor de fizică (apoi şi director) la un liceu din Baia Mare şi Flore Ioan, director tehnic al postului de televiziune Cluj, unde lucrase şi înainte ca inginer electronist, stabilit în Cluj-Napoca. În perioada studiilor, cu mari sacrificii, ei au fost susţinuţi financiar de părinţi. (De exemplu, tatăl lui Flore Ioan făcea bani din vânzarea ciupercilor de pădure. A făcut bătături pe spate din cauza căratului coşului cu ciuperci, bătături care i-au rămas toată viaţă).

Date statistice. În 1999 erau 38 de elevi din sat, care frecventau şcolile din Peteritea, Vima Mică, Liceul din Târgu Lăpuş şi câteva şcoli profesionale din alte localităţi. Tot în acest an, frecventau facultăţile şi doi studenţi din Peteritea.

Dar iată câteva date din registrul Şcolii Generale din Vima Mică privind numărul absolvenţilor de gimnaziu, proveniţi din Peteritea, de-a lungul ultimilor cinci ani consecutiv. Directoarea şcolii ne-a precizat şi direcţia în care s-au îndreptat absolvenţii clasei a VIII-a din această perioadă. Astfel, în 1995 - 4 absolvenţi, din care 3 la şcoală profesională şi unul în agricultură; în 1996 - 5 absolvenţi, din care 2 la liceu, unul la profesională şi 2 în agricultură; în 1997 - 4 absolvenţi, din care unul la liceu, 2 la profesională şi unul în agricultură; în 1998 - 2 absolvenţi, din care unul la liceu şi unul la ucenici; în 1999 - 4 absolvenţi - din care 2 la liceu, unul la profesională şi un agricultor.

Din păcate, nu toţi cei care au urmat cursurile liceale sau ale unor şcoli profesionale şi-au continuat studiile sau şi-au găsit loc de muncă. Unii dintre ei au fost nevoiţi să se reîntoarcă în agricultură.

Grădiniţa funcţionează într-o sală a clădirii şcolii, începând din 1974. Prima educatoare a fost Tuns Valeria, din Peteritea (Nechita, după căsătorie şi având domiciliul actual în Sibiu, unde este profesoară de istorie). I-au succedat Nechita Cătălina (a lui Ştefan a lui Ianoş, tot din Peteritea), Bota Maria (Suciu de Sus), Herman Rodica (Rogoz), Tuns Maria (Groşii Ţibleşului), Flore Dina (a lui Gheorghe a lui Şofron din Peteritea), apoi Vlaşin Ana (a lui Alexandru de la Coroian, din Peteritea).

În 1999 erau 16 copii de vârstă preşcolară (între 0 şi 7 ani) din care în jur de 10 frecventează grădiniţa.

Biserica veche. Potrivit relatării cronicarului Kadar Jozsef, biserica satului a fost construită din lemn în anul 1778, în zona de vest a satului (după toate probabilităţile, în Văceni - n. n.), şi a fost sfinţită în numele îngerilor păzitori. Are două clopote; pe unul este imprimat portretul Sfintei Maria cu fiul în braţe, iar celălalt are o inscripţie cu caractere slavone.

Preot în 1791 era Bodea Teodor, care a fost un an în slujba instituţiei. Alţi preoţi pe care îi menţionează cronicarul sunt: Pop Pavel, Tuns Vasile şi Cândea Atanasiu. De Cândea Atanasiu (care a decedat în 1939, după ce a slujit 50 de ani în Peteritea) îşi amintesc mai mulţi săteni vârstnici.

Alţi autori (Chindriş) citează atestarea documentară a primei biserici din lemn din Peteritea pe la 1670 (probabil cea din Văceni), iar ca preoţi pe Augustin Thira, ieromonahi Neofit Man şi Cleopa Man.

Sătenii spun că în locul numit Văceni ar fi fost un cătun (numit Valea Vacii, sau pe ungureşte, Tehen Pataka) ce avea şi biserică. Apoi biserica, precum şi cimitirul, ar fi fost mutate în Dâmbu Uliţii. După toate probabilităţile, înainte de actuala biserică va fi fost o alta, despre care nu avem date exacte. Cert este că o cruce din piatră cioplită se putea vedea în Dâmbu Uliţii, până la sfârşitul anilor '50, pe locul actualei case (vechi) a familiei Nechita Ion şi Valeria. După părerea unor săteni, acest însemn ar fi marcat locul fostei biserici şi eventual al unui cimitir. Existenţa unei bisericuţe în Dâmbu Uliţii este semnalată şi de Tuns Vasile a lui Ion a lui Dumitru, fost epitrop al bisericii şi fost primar în perioada 1945-1948. Potrivit însemnărilor epitropului, înainte de construirea actualei biserici, "a fost o altă bisericuţă mică în locul zis <<Dâmbu Uliţii>>, la Nechita Gavril a lui Nicolae (bunicul lui Nechita Ion), care a fost vândută în Cupşeni şi se păstrează până azi."

Meşterii care au clădit biserica proveneau de asemenea din Valea Chioarului (Gaura, după vechiul nume). Pe bolta bisericii sunt mai multe picturi (pe lemn) cu teme religioase.

Şi din însemnările epitropului Tuns Vasile (a lui Ion a lui Dumitru) rezultă că lucrările de construcţie a bisericii din Peteritea "au început în anul 1834, cu meşteri din Şomcuta Mare, Valea Chioarului şi ajutoare din sat. Mai avem o dovadă mai precisă, în scris, de pe lemnul de la treapta pod, care a fost luat când am podit biserica. Pe acesta era scris cu dalta anul 1848, de unde se deduce că atunci a fost podită." Tot epitropul semnalează şi lucrările ulterioare. Astfel, în 1900, biserica a fost zugrăvită de Criste Ioan din Vima Mare, sub administrarea preotului Cândea Atanasiu şi epitropului Nechita Petru (probabil tatăl învăţătorului Nechita Gavril, devenit ulterior preot). În 1924, a fost acoperită cu draniţă de fag, iar turnul cu tablă zincată. Până în 1967 (când a fost din nou renovată) nu s-au mai efectuat lucrări de întreţinere a acoperişului, astfel că ploaia care a pătruns prin acoperiş a pricinuit deteriorarea picturilor, relatează epitropul în însemnările sale.

În cursul primului război mondial, regimul maghiar a confiscat clopotul mic pentru a fabrica din el proiectile de tun. Atunci sătenii au dus de la şcoală al doilea clopot, care l-a înlocuit pe cel confiscat. Acest clopot fusese folosit de învăţătorul Nechita Gavril pentru a anunţa copiii să meargă la cursuri. Învăţătorul s-a făcut preot, apoi a plecat din Peteritea. Între timp sătenii au luat clopotul şi l-au dus la biserică. Clopotul mare a fost donat de Farcaş din Coroieni, fratele învăţătorului Farcaş din Peteritea. Dar sătenii nu au fost mulţumiţi de sunetul emis de acest clopot, astfel că l-au topit şi turnat din nou în Baia Mare, cam prin anii 1947-48.

Pentru o perioadă de 50 de ani (1889-1939), preot în sat a fost Cândea Atanasiu provenind din Vima Mică. El a avut un fiu - Valer (preot) - şi două fiice - Lucreţia şi Amalia (căsătorită în Negreni). Lucreţia s-a căsătorit cu Viman Oliver, din Gâlgău, care a devenit învăţător în sat în perioada interbelică, după plecarea fostului învăţător Gavril Nechita. La rândul său, Viman Oliver a avut trei fii: Traian, Nelu şi Liviu. În timp ce Nelu a fost actor în Baia Mare, iar Liviu s-a îndeletnicit cu fierăria, Traian a profesat ca preot în sat începând din anul 1944 până în 1962. Atunci, curând după colectivizare, în urma unui conflict cu sătenii, s-a mutat cu familia în alte sate. Disputele au fost cauzate de terenul mult pe care îl deţinea în urma căsătoriei cu Terezia, fiica lui Nechita Alexandru, zis Şandor de la “Băbanu”, un sătean înstărit, teren luat de Colectivă, după obiceiul vremii. A slujit apoi în Săcălăşeni, Zimbor şi Mara, iar după pensionare (1984) a revenit în Peteritea, unde a trăit până în 1993 (74 de ani). A avut doi copii: Zenu (stabilit în sat) şi Zoia (stabilită în Şomcuta Mare).

Iată şi preoţii care au slujit în sat după Viman Traian: Grigore Man, zis Neofit (din Răzoare, născut în Boiereni), Negoiţă Constantin (din Buzău), Dumitru Ştefan (din Moldova), Mureşan Augustin (din Chiolchij, lângă Dej), Ropan Ioan (din Rohia), Oancea Ioan (din Ciocotiş), Man Felician (din Borcut). Redăm şi lista preoţilor, consemnată în 1983 de epitropul Tuns Vasile: 1. Pavel; 2. Ioan; 3. Vasile; 4. Atanasie Cândea (1889-1939); 5. Micu Gheorghe (Vima Mare); 6. Roman Alexandru (Vima Mică); 7. Roman Ioan (Vima Mică); 8. Viman Traian (Peteritea, 1945-1962); 9. Neofit Grigore (călugăr); 10. Dumitru Ştefan; 11. Mureşan Augustin; 12. Negoiţă Constantin; 13. Pop Ioan; 14. Bud Sabin.

Pe vremea preotului Viman Traian, Peteritea era parohie, devenind ulterior filie, iar preoţii făceau naveta din satele învecinate - Răzoare şi Vălenii Lăpuşului.

Documente aparţinând bisericii. Într-un “Proces verbal de inventariere”, din 27 iulie 1973, întocmit de preotul Negoiţă Constantin, se precizează că au fost inventariate bunurile existente în parohia Răzoare, filia Peteritea. Dosarul conţine şi un scurt istoric al bisericii (text dactilografiat), pe care îl reproducem integral în cele ce urmează, începând cu antetul.

Episcopia Clujului

Protopopiatul Baia Mare

 Parohia Răzoare, filia Peteritea

 Istoricul bisericii

Biserica din satul Peteritea a fost ridicată în anul 1842, prin contribuţia credincioşilor, după cum reiese din inscripţia de pe corul bisericii.

Meşterii care au clădit biserica nu se cunosc. Este construită din lemn, pe fundaţie din piatră, în formă de navă.

S-a refăcut în timpul păstoririi IPSS Ioan Meţiianu, mitropolitul Ardealului, protopop fiind Ioan Cupşa. Înnoirea a fost făcută de zugravul Cristea Ioan.

În 1924, biserica din satul Peteritea, prin contribuţia credincioşilor, s-a acoperit cu tablă, numai turnul, iar în 1967 învelindu-se cu draniţă nava.

Actualmente (1973 - n.n.) satul Peteritea formează filia satului Răzoare, preot fiind Negoiţă Constantin.

Adăugire ulterioară, cu pix ( - n.n.): Din 1980, filia satului Vălenii Lăpuşului.

Într-un “Memoriu justificativ privind lucrările de reparaţii curente interioare la biserica de lemn cu hramul <<Sfinţii Arhangheli>> din filia Peteritea, parohia Vălenii Lăpuşului, judeţul Maramureş“, se precizează că biserica a fost construită în anul 1839, pe o fundaţie de piatră, cu pereţi din lemn de stejar şi învelitoare din şindrilă. În anul 1967 a fost renovată, turla bisericii fiind învelită cu tablă. Memoriul este datat 7 martie 1984.

Inventare. În cele ce urmează reproducem şi titlurile câtorva cărţi de cult din “Lista de inventariere cuprinzând obiectele care au valoare istorică sau documentară”, la data de 1 ianuarie 1972: “Penticostar” (cirilice), din 1768, “Strajnic”, din 1783, tipărite la Blaj, “Cazania” (cirilice), din 1784, tipărită la Râmnic. Se mai consemnează: “Triod” (cirilice), din 1804 (Blaj), “Liturghier”, din 1814 (Sibiu), “Octoih Mare” - 1846 (Budapesta), “Molitvelnic” (cirilice) - 1849 (Sibiu), “Minee” pe 12 luni” - 1853-1854 (Şaguna Andrei), “Liturghier” - 1902 (Sibiu) şi “Evanghelie” - 1907 (Sibiu).

Lucrările sunt editate de “Institutul Biblic”.

O altă listă de inventariere de clădiri prevede două poziţii: 1. Biserica din Peteritea, din 1842 şi 2. Clopotniţă din 1920. Lista de inventariere a terenurilor proprietate menţionează “La biserică” (clădit) - 500 mp, grădină pentru fânaţ - 5.000 mp, Cimitir - 5.000 mp.

Remarcăm că referinţele privind anul construcţiei bisericii diferă de la document la document (aici intervenind probabil şi datele de început şi de sfârşit ale lucrărilor).

Referitor la averea bisericii, iată ce a consemnat epitropul Tuns Vasile (în 1986): "Parohia Peteritea în trecut a avut clejii - 14 iugăre de teren agricol, iar din donaţii o porţiune de pădure, teren în vatra satului şi la câmp, care au fost predate statului în timpul preotului Viman Traian şi a curatorului Ciocan Gheorghe. I-a rămas o grădină în vatra satului, în locul zis La Tăuţ."

Credinţele religioase. Referindu-se la credinţă, cronicarul Kadar menţionează: “Comunitatea religioasă este greco-orientală. În această perioadă se pare că existau şi enoriaşi ai bisericii greco-catolice”. Existenţa greco-catolicilor este aşadar o simplă presupunere (infirmată şi de Rus Ionuc). Veridică ni se pare însă relatarea că “În 1822, de biserica greco-orientală (ortodoxă - n.n.) aparţin 41 de locuitori (probabil familii - n.n.), iar de biserica romano-catolică din Târgu Lăpuş - 4. Trei dintre familiile romano-catolice au fost identificate de Rus Ionuc ca fiind: Raţ Ianoş, Bak Istvan şi Pop Vasile. O altă referire la componenţa comunităţii religioase este cea care precizează că în anul 1857 satul Peteritea avea 434 de locuitori, din care 3 romano-catolici, 413 greco-orientali, 1 evanghelist reformat şi 17 evrei.

Ca obiceiuri de Paşti şi Rusalii, cronicarul spune că, la masa de piatră (numită şi masa pomenelor) din curtea bisericii, sătenii mănâncă împreună şi îi ospătează pe cei săraci. Acea lespede de piatră (şi altele câteva mai mici) se află şi azi în acelaşi loc, desigur, fără a-şi găsi întrebuinţarea iniţial[.

Actualmente, predominant în sat este cultul ortodox, de care aparţin 248 de credincioşi (la sfîrşitul anului 1999), adică 84 la sută din locuitori. Credincioşii ortodocşi, mai ales femeile, merg aproape în fiecare duminică la biserică, se roagă zilnic şi îşi fac cu mâna semnul crucii, bătrânii ţin post (mai puţin tinerii), au mare respect faţă de “cele sfinte”, dar nu sunt habotnici. Sunt optimişti, acceptă manifestările culturale, instrucţia şcolară şi distracţiile. Chiar şi rarele beţii ale unor săteni sunt tolerate şi constituie prilej de glume pe seama celor în cauză. În schimb, peteritenii manifestă un grad destul de mare de intoleranţă faţă de credincioşii cultelor neoprotestante. Şi necredincioşii sunt greu acceptaţi de săteni.

În ceea ce priveşte neoprotestanţii - 16% din populaţia satului în 1999 - (35 de penticostali şi 12 martori), ei sunt mai militanţi, recurg la prozelitism, se feresc de distracţii, sunt refractari la manifestări culturale şi reţinuţi faţă de instrucţia şcolară mai ales la nivele superioare. Ei privesc lumea selectiv, văzându-i cu precădere minusurile, culorile negre, subliniind răutatea oamenilor, forţând conversaţia în direcţia temelor religioase.

Cu toate diferenţele dintre culte, în Peteritea nu s-a înregistrat niciun conflict interconfesional soldat cu violenţe, iar odată cu creşterea numărului de adepţi ai cultelor neoprotestante se pare că a crescut şi gradul de toleranţă al sătenilor faţă de semenii lor de credinţe diferite.

Ritualuri funerare. “Cu ocazia înmormântărilor, înainte de secolul al XIX-lea, în memoria celor decedaţi se împărţeau vase de lut”, scrie cronicarul Kadar.

În prezent se practică slujbele prelungite ale preotului, cu un pomelnic şi un lung discurs funebru, menit a smulge cât mai multe lacrimi din partea asistenţei. Defunctul este aşezat descoperit în sicriu. La trei zile de la deces, sicriul este transportat de patru persoane la cimitirul de lângă biserică. La înmormântare participă toate rudeniile, prietenii şi vecinii defunctului, uneori întreg satul. După serviciul religios, la casa defunctului li se oferă participanţilor o masă bogată, inclusiv vin şi ţuică. În memoria defunctului se rostesc formulele: “Fie-i ţărâna uşoară”, “Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească”. Uneori fiica decedatului îl bocea, obicei la care s-a renunţat în ultimul timp.

Cimitire. Cimitirul ortodox este situat în jurul bisericii. Ajuns arhiplin după mai bine de un secol de folosinţă, în 1962-1963 a fost extins cu o porţiune de teren cedată de Gospodăria Agricolă Colectivă.

La morminte li se pun monumente funerare (majoritatea din piatră cioplită, iar unele din lemn sau metal) cu semnul crucii şi inscripţii în care se menţionează: numele şi prenumele decedatului, anul naşterii şi al morţii şi un epitaf de genul “Fie-i ţărâna uşoară”, “Odihnească-se în pace”, “Odihneşte întru Domnul”. Menţionăm că între inscripţiile de pe pietrele funerare se pot citi numele lui Cândea Atanasiu şi a fiicelor sale - Lucreţia şi Amalia, precum şi a preotului Viman Traian.

Mai sunt şi câteva cimitire secundare, să le spunem aşa, cu puţine morminte. Acestea sunt situate La Topile, Pe Poderei, În Grădina Raţului, în Dâmbu Uliţii şi Pe Calea Maşchii.

Cimitirul evreiesc este situat în centrul satului (în Crucile Drumului). Tot în vecinătatea cimitirului se aflau şi casele evreilor. Am numărat acolo 9 monumente funerare, inscripţionate cu caractere filiforme, în limba ebraică (toate confecţionate din piatră cioplită).

Superstiţii. Între sătenii din Peteritea sunt răspândite şi superstiţiile, cu precădere în rândul bătrânilor şi al femeilor. Mi-au reţinut atenţia poveştile despre Huceana, o variantă locală a mumei pădurii, pe care unii săteni susţin că ar bântui în zonă.

Mentalităţi

Conservatorism. Oameni deosebit de harnici, muncind la câmp din greu, zi-lumină, peteritenii sunt conservatori în felul lor de a fi. Cu progrese vizibile abia de la o generaţie la alta, ei continuă în mare măsură munca şi felul de trai ale generaţiilor precedente. Poate şi distanţele mari faţă de oraşe, dar mai mult sancţiunile morale, dezaprobarea, făţişă ori tacită, a oricăror devieri de la regulile nescrise, menţin imobilismul în comportament. Ei înţeleg munca doar ca efort muscular, nicidecum ca efort de gândire, de organizare, de calcul, de predicţie. Rostul lor pare să fie doar acela de a munci, nu de a câştiga. Ca şi în alte sate, bârfa a fost şi mai este o armă de temut, prin care sătenii aplică sancţiuni greu de suportat celor care se abat câtuşi de puţin de la normele obştei, bune sau rele, cum sunt. Rareori peteritenii inovează sau îşi asumă riscul unei investiţii.

Colectivizarea a favorizat migrarea sătenilor. În ultima jumătate de secol, mai multe fenomene au bulversat rânduielile patriarhale ale sătenilor. Astfel, la începutul anilor ‘60 a avut loc un proces de depopulare masivă a satului, prin migrarea tinerilor la oraşe pentru învăţarea unei meserii şi în căutarea unui loc de muncă mai bun decât cel din agricultură. Procesul a fost amplificat în esenţă de pierderea proprietăţii asupra pământului în urma colectivizării, precum şi de procesul masiv de industrializare.

Cei bătrâni nu vedeau deloc cu ochi buni această schimbare. “Dacă toţi se duc, cine o să lucreze pământul?”, întrebau ei retoric. De fapt, în condiţiile înstrăinării copiilor, peteritenii mai în vârstă se gândeau nu atât la pământul nelucrat, cât la lipsa unui sprijin la bătrâneţe, care după obiceiul locului era aşteptat din partea fiilor şi fiicelor lor.

Poate că mulţi au văzut şi mai văd încă numai latura negativă a colectivizării şi a urbanizării. Dar “socialismul a constituit şi o oportunitate de mobilitate socială” (Vladimir Tismăneanu). Aşadar, în socialism a dispărut sau a slăbit tradiţionala legare de glie a ţăranului, chiar dacă aceasta funcţiona constrângător în planul mentalităţilor. Fapt este că fiii de ţărani din acei ani nu întâmpinau bariere sociale în intenţia lor de a trece în rândul muncitorilor, intelectualilor sau al politicienilor.

Două posibilităţi

Dacă nu vrei să înveţi /să scrii şi să citeşti, /în locul acestei corvoade /mai ai două posibilităţi: /Să faci un pas înainte /din rând /şi să spui: /Vă rog frumos să scrieţi /şi să citiţi /de-a dreptul pe spatele meu!

Sau să faci un pas /înapoi /şi să întrebi respectuos: /Staţi destul de comod /pe spatele meu /în timp ce /scrieţi şi citiţi?

Sătenii respectă demnitatea aproapelui. De altminteri, sătenii sunt educaţi în spiritul respectului faţă de proprietatea şi demnitatea aproapelui. Rareori încuie uşile caselor când pleacă la muncile câmpului. De obicei pun mătura în uşă, ca semn că nu e nimeni acasă. Cazurile de furturi, dar şi de alte forme de delicvenţă, sunt rarităţi în Peteritea.

În Peteritea, scăderi se întîlnesc mai ales în educaţia din sânul familiei, unde bătaia aplicată copiilor de către tată (mai ales) este un comportament acceptat şi chiar aprobat de localnici.

Rolul mediului familial în educaţie. Pe de altă parte, este limpede că şcoala apleacă balanţa în favoarea copiilor care şi-au ales bine părinţii, adică cei care găsesc în mediul lor familial persoane cultivate, care se exprimă uşor şi distins. Acest lucru sporeşte receptivitatea la învăţământul şcolar (Faure).

Aşa cum am mai arătat, copiii din Peteritea au fost şi sunt categoric dezavantajaţi sub acest raport. Cartea nu este nici pe departe obiectul preţuit de localnici la adevărata sa valoare. Este aceasta o mentalitate perpetuată printr-o îndelungată tradiţie. Totuşi, semne bune încep să apară pe la unele case, unde o parte din vitrinele şi rafturile mobilelor, utilizate înainte doar pentru a fi încărcate cu plutoane de bibelouri, găzduiesc acum câteva cărţi. Este un bun început de încropire a unor biblioteci personale. Din păcate, celor mai mulţi săteni le lipsesc tocmai lucrările de referinţă: dicţionare, enciclopedii, atlase.

Desigur, în afară de cărţi, în casele peteritenilor sunt din ce în ce mai prezente mijloacele de informare în masă: ziare, televiziune, radio, care completează într-o oarecare măsură educaţia tinerilor.

Sunt “domni” cei de la oraş? Să mai spunem că şi în Peteritea circulă o vorbă potrivit căreia mergi la oraş ca să te faci domn. Deci nu ca să înveţi carte, ori că ai fi îndrăgostit de o anumită meserie, ci pentru a deveni domn sau doamnă. Şi ce se înţelege îndeobşte prin a fi doamnă? Simplu: a nu lucra şi a beneficia de confort. Scapi de noroiul din sat, nu te mai bate soarele în cap pe câmp, umbli parfumată, porţi haine fistichii... Nici prin cap nu le trece lor în ce condiţii de stres şi oboseală nervoasă sunt nevoiţi să lucreze cei de la oraş.

Şi atunci de ce nu se întorc acasă cei neadaptaţi la oraş (decât în cazuri excepţionale)? Sunt şi motive întemeiate... Dar mai sunt şi cauze de ordin subiectiv: ce o să zică rudele şi vecinii, motorul bârfei ar intra numaidecât în funcţiune. În mentalitatea multora, întoarcerea în sat echivalează nici mai mult nici mai puţin decât cu ratarea. Nu putem spune că greşesc întru totul. Ei îşi dau seama că altul este cursul actual al istoriei. Iată ce scrie pe această temă Mircea Maliţa în Cronica anului 2000: “Oraşul nu este o opţiune. El mănâncă satul, aşa cum a mâncat altădată, în Anglia, oaia pe ţăran. Industrializarea şi transformarea agriculturii pompează neîncetat populaţia spre mediul urban. Această migraţie paşnică este una din cele mai mari din istoria omenirii”.

Acest fenomen se poate constata deja şi în Peteritea. Astfel, în timp ce în ultimii 40 de ani au venit în sat 44 de persoane (majoritatea prin căsătorii), din sat au plecat 126 de locuitori inclusiv 5 familii, cei mai mulţi la oraşe, în industrie. Adică a venit unul şi au plecat trei. (Numele migratorilor sunt consemnate la anexe).

De ce unii trăiesc mai bine? Problema cardinală este de a trăi mai bine decît părinţii noştri, de a profita de înaintarea societăţii de-a lungul secolelor, adică de binefacerile civilizaţiei contemporane. Şi cum se poate realiza acest lucru dacă nu prin practicarea unei meserii potrivite vremurilor în care trăim, în care să ne folosim în primul rând de capacităţile intelectuale şi creatoare? După Dan D. Farcaş, "asistăm la amurgul implacabil al unei ere: era muncii de rutină şi a muncitorului manual, aşa cum a fost el cunoscut de câteva sute de ani încoace”. “Maşinile ar trebui să lucreze, oamenii ar trebui să gândească” spune un faimos slogan al firmei IBM.

Din nou Mircea Maliţa: “Kilogramul de grâu pretindea în anul 1800 două ore de muncă, iar după 150 de ani - 10 minute. În acelaşi răstimp hectarul de grâu a trecut de la producţia de 8 kintale la 40. Iată deci ce este esenţial în istoria omenirii: muncim mai puţin pentru aceeaşi producţie.”

Dar toate acestea se obţin prin ştiinţă, tehnică şi organizare. Şi cu aceasta ne întoarcem din nou la necesitatea studiului şi a instrucţiei şcolare, care reprezintă o muncă istovitoare, greu de închipuit pentru un copil crescut la sat. Una dintre primele descoperiri năucitoare ale unui român (ziaristul Emil Hurezeanu) ajuns în America a fost biblioteca universitară deschisă întreaga noapte. Este imens efortul de învăţare al studenţilor americani... În schimb, instrucţia şcolară a fost elementul esenţial care a propulsat şi menţin Statele Unite ale Americii şi alte ţări la un nivel de bogăţie incomparabil cu cel pe care îl avem noi.

Mentalitatea ne trage în jos. În aceste condiţii este paradoxal să constaţi cum, la zece ani de la Revoluţie, majoritatea românilor sunt lipsiţi de iniţiativă şi aşteaptă ca alţii să vină să ne rezolve problemele. Să vină Statul sau partidul cutare sau investitorii străini sau Occidentul. Să vină oricine, numai să ne scutească de riscuri, de efortul de gândire, de conducere şi de muncă organizată. Este un ecou al vremurilor în care partidul şi statul dădeau indicaţii, ofereau soluţii, aveau toate iniţiativele, luau deciziile şi direcţionau întreaga activitate economică şi socială. O duc de tot greu cei ce aşteaptă şi acum, aşa ca pe vremea socialismului, îndemnuri la muncă, adică cei care s-au obişnuit să fie împinşi de spate şi trimişi de alţii încoace sau încolo. Dar dacă nişte lucruri s-au schimbat după Revoluţie, atunci cel mai important este că s-a descătuşat iniţiativa privată. Majoritatea celor care au înţeles acest lucru şi şi-au încropit o afacere cât de măruntă, şi-au investit inteligent banii economisiţi, deci au profitat de oportunităţi, trăiesc astăzi incomparabil mai bine decât înainte de 1990, în pofida degringoladei care domină economia.

Desigur, aceste considerente sunt valabile mai ales la oraşe, unde sunt mult mai multe oportunităţi. La sate, sărăcia s-a accentuat în şi mai mare măsură în principal datorită creşterii mult mai mari a preţurilor produselor industriale în raport cu cele agricole. Aşa cum arătăm şi în altă parte, schimbul de produse dintre oraş şi sat este neechivalent: o oră de muncă industrială se vinde pe patru ore de muncă agricolă. Acest raport de schimb, de 1:4, explicabil şi prin surplusul de alimente de pe piaţă, determină o sărăcire din ce în ce mai mare a agricultorilor.

Atitudinea faţă de rezultatul muncii este altă faţetă a mentalităţii peteritenilor. Ei consideră munca drept o datorie în sine, fiind marcaţi de un clişeu cultural prin care apreciază mai mult efortul decât rezultatul. Hărnicia lor constă în a lucra din zori şi până-n noapte, nicidecum de a încerca să-şi întocmească cel mai elementar calcul privind rezultatul muncii. Altfel spus, ei nu-şi pun problema dacă munca lor este sau nu rentabilă, cum îşi vor valorifica surplusul de produse şi mai ales în ce îşi vor investi banii astfel încât să poată începe un nou ciclu de producţie la o scară mai mare şi cu randament superior. Cu alte cuvinte, ei sunt străini de ceea ce numim eficienţă a muncii.

Fapt este că peteritenii cheltuie enorm de mult timp comentând acţiunile politicienilor şi foarte puţin timp studiind piaţa financiară şi de capital sau posibilităţile de a întreprinde o afacere sau alta. Toate speranţele lor se îndreaptă, în van, către politicieni, în loc să se gândească şi să studieze de unde şi cum să facă rost de bani.

Aspiraţiile tinerilor. Pînă în 1960, adică înainte de colectivizare, visul unui tânăr din Peteritea era să-şi întemeieze o familie şi să-şi extindă proprietatea, cumpărând terenuri, în măsura în care avea dare de mână sau putea face rost de bani. În acest scop făcea sacrificii inimaginabile, recurgând inclusiv la înfometare.

După 1960, odată cu industrializarea, au apărut meserii noi, la oraşe, spre care se îndreptau cei mai mulţi. Dar prea puţini erau cei care îndrăzneau să ţintească spre meserii care presupun o calificare superioară, deci mai multă şcolarizare. Aşa se face că cele mai des întîlnite meserii alese de peteriteni erau de şofer şi tractorist, apoi muncitori industriali pe şantiere de construcţii şi în fabrici. În jurul unor astfel de ocupaţii gravitau atunci aspiraţiile tinerilor din Peteritea.

Azi, tinerii din sat sunt într-o oarecare măsură dezorientaţi în ceea ce priveşte opţiunea pentru o meserie sau alta. Cauza este căderea economiei, cu consecinţele sale: şomaj, restrângerea locurilor de muncă în meseriile tradiţionale şi sărăcirea populaţiei. În avalanşa de schimbări nu prea se întrevăd acele meserii ale viitorului, care nu necesită multă şcoală. Pe de altă parte, studiile superioare nu sunt la îndemâna oricui, datorită costurilor din ce în ce mai mari, dar şi din cauza lipsei unor modele, a unor exemple apropiate, care să constituie un imbold pentru tineri. Acestea sunt motivele pentru care în ultimii cinci ani doar o parte din numărul absolvenţilor a 8 clase şi-au continuat studiile în şcoli profesionale de meserii ori au intrat la liceu şi încă şi mai puţini au urmat studii superioare.

Limbajul. După cum se poate vedea şi din listele anexate, cuprinzând regionalismele şi rotacismele folosite în sat, vorbirea localnicilor este aproximativ aceeaşi ca şi a majorităţii transilvănenilor. Dintre împrumuturile lingvistice străine, intrate în limbajul curent, cele mai frecvent întîlnite sunt maghiarismele, urmate de cuvinte din slavă. Nu întotdeauna limbajul evoluează în direcţia asimilării limbii literare. Astfel, ca exemplu de evoluţie a limbii am constatat că în anii '60, ca şi mai înainte, sătenii se salutau între ei aproape în exclusivitate cu “bună ziua” şi “noroc”. Nici din întâmplare nu auzisem de cuvântul “servus”. Dar în anii '80-'90 salutul cu “servus” s-a impus mai ales în rândul tinerilor.

Peteritenii folosesc şi câteva cuvinte cu înţeles impropriu, deturnat. Astfel, în loc de fasole, ei spun mazăre (mazărea nefiind cultivată în sat, e prea puţin cunoscută), la tigaie îi spun lespede, la porumb - mălai, la pârâu - vale, îşi bănuieşte însemnând regretă, se cântă, adică plânge, ţipă, adică aruncă (ceva), paie de mălai, în loc de coceni de porumb, ciuline scurte în loc de pireu de cartofi. Pară înseamnă şi flacără (în afară de fruct), se păzeşte, adică se grăbeşte, prânz în loc de dejun, miere în loc de zahăr, scapătă soarele în loc de apune, iar rât semnifică un platou (teren) aferent unei ape curgătoare, pagubă (că am îmbătrânit) în loc de păcat.

Caracteristic pentru limbajul lor este utilizarea de consoane moi, a terminaţiei vechi a unor cuvinte: învăţătoriu, curpătoriu, tractoriu, ceriu (care se pot auzi la unii mai bătrâni), precum şi substituirea grupului de litere ge, gi, cu je, ji (jer - ger, jinere - ginere).

Se pot remarca şi câteva rotacisme, cum ar fi: butruc - butuc, caştarige - catalige, fărină - făină, mascur - mascul, serin - senin, staur - staul, verin - venin, nimărui - nimănui, Curioasă este însă prezenţa câtorva cuvinte care s-ar putea încadra în opusul a ceea ce numim îndeobşte rotacisme (le-am putea spune antirotacisme). Iată câteva astfel de cuvinte în care consoana “r” este substituită: cuculbău - curcubeu, greluş - greiere, greieruş, mânânţel - mărunţel, minos - miros, punoi - puroi, ustunoi - usturoi (e vorba de gust, planta numindu-se ai).

O altă deformare a limbajului o constatăm în conjugarea unor verbe astfel: s-o dusu-să - s-a dus, o fost foastă - fusese, s-o gătatu-să - s-a terminat.

Sunt şi cuvinte ieşite din uz în deceniile recente, cum ar fi: bagău - tutun, ceruză - creion, făgădău - crâşmă, hanţ - stârv, popiroş - hârtie, stog - claie din snopi de grâu, struţ - podoabă, sumnă - fustă de lână, topănci - ghete, probă - solniţă.

Oricum, comportamentul conservator al localnicilor se observă cel mai pregnant la nivelul limbajului. Foarte greu îşi face loc câte un neologism în vorbirea curentă. Orice încercare de acest fel este sancţionată cu bârfe şi ironii usturătoare din partea celorlalţi. Astfel, cu 4-5 ani în urmă, referitor la remarca “mă plictisesc”, făcută de o elevă de la oraş, am auzit o săteancă imitând-o astfel: “se pic-ti-seş-te...”, rostirea sacadată şi greşeala de pronunţie fiind făcute cu intenţie.

Injurii şi obscenităţi se aud doar în mică măsură, aşa ca peste tot în ţară.

Sursele de informare. Din cele mai vechi timpuri, până în a doua jumătate a secolului XX, sursele de informare ale sătenilor erau orale.

Toboşarul era, pînă în anii ‘60, cel care difuza comunicatele oficiale ale Sfatului Popular de atunci. Formula anunţurilor începea invariabil astfel: “Se dă de ştire la tot omul”... Apoi urma anunţul propriu-zis. Mulţi ani, toboşari au fost Drelea şi Florian, dar în prezent obiceiul a ieşit din uz cam prin 1980, odată cu moartea lui Drelea. Într-o perioadă, Drelea a folosit goarna în locul tobei.

Ziare. Cea mai citită publicaţie, începând cu anii ‘60, era ziarul judeţean (regional) numit “Pentru socialism”, (unii citind şi o publicaţie săptămânală numită Albina), iar după Revoluţie “Graiul Maramureşului”, “Glasul Maramureşului” şi “Opinia”.

Radio. După 1955 au apărut aparatele de radio cu galenă (cu căşti), din care şi-au cumpărat şi vreo 5 peteriteni. La începutul anilor ‘60, au apărut aparate de radio de dimensiuni mai mari, cu baterii de 4,5 volţi, înseriate şi chiar cu un mic acumulator. Dar cele mai multe aparate de radio au fost cumpărate de peteriteni abia după conectarea localităţii la reţeaua de electricitate (după 1967).

Televiziunea a apărut în Peteritea cam la începutul anilor ‘70. În prezent circa 95% din familii deţin câte un televizor (40% alb-negru şi 60% color).

Biblioteca Şcolii din Peteritea este destul de mică, dar la Vima Mică mai sunt două biblioteci: una şcolară şi alta comunală. Dar peteritenii apelează de tot rar la instituţia bibliotecii.

Onomastica. Cei mai mulţi dintre locuitorii satului poartă numele de Tuns, fără a fi neapărat rude între ei. Pe al doilea loc sunt cei care poartă numele de Nechita. Alte nume mai frecvente sunt: Băbuţ, Mura, Roman, Man, Rus. (Vezi şi anexa).

Căsătorii. Cel mai adesea peteritenii îşi căutau soţi sau soţii în sat sau în satele învecinate. Erau foarte rare cazurile când se contractau căsătorii cu persoane cu domiciliul la mare distanţă. Excepţie de la această regulă au făcut-o cei ce s-au stabilit în ultimele decenii la oraşe.

Pe vremuri, părinţii interveneau în situaţia tentativelor de a se încheia căsătorii între perechi cu stare materială diferită. Averea, îndeosebi proprietăţile funciare, constituiau şi o mare sursă de prestigiu. Părinţii şi rudele făceau enorme presiuni pentru încheierea căsătoriilor în funcţie de avere, în pofida dragostei dintre tineri. Acest lucru este prezent şi azi, dar într-o formă mult mai atenuată.

Portul. După cum reiese din cronici, în secolul XIX, hainele de vară ale localnicilor erau din ţesătură de cânepă. Iarna, ei purtau ciorapi albi de lână, ţesuţi acasă, haină gri, suman şi opinci. Pe cap, bărbaţii purtau, iarna, căciulă din blană de miel, iar vara pălării de paie la lucru şi pălării de fetru de sărbători. Femeile poartă basmale.

Cămăşile de sărbători erau ornamentate cu mărgele de culori diferite. Cămăşile bărbăteşti erau prevăzute în partea de jos cu dantelă şi erau scoase peste pantaloni în partea din spate.

Acest port s-a menţinut în foarte mare măsură până la sfârşitul anilor 1950, când au început să apară “haine de târg”, de obicei din doc, adică din ţesătură industrială ieftină. Tot până în anii 1960-1970, bărbaţii purtau curea lată, din piele, opinci confecţionate din anvelope de cauciuc, uneori cizme şi sandale de cauciuc. Iarna, atât bărbaţii, cât şi femeile purtau cojoc tip vestă (“pieptar”) şi ciorapi tricotaţi din lână.

După colectivizare şi dispariţia cânepiştii de lângă biserică, sătenii au purtat din ce în ce mai puţin haine din ţesătură de cânepă. Până atunci ţesătura industrială (numită “de târg”) fusese dezapreciată, fără motiv întemeiat, ci doar în baza unei prejudecăţi.

În zilele noastre, doar bătrânii mai poartă haine de lână şi opinci (şi nici ei în totalitate). Portul tinerilor este astăzi identic cu al locuitorilor de la oraşe, în aşa măsură încât cu greu se pot distinge de orăşeni.

Ocrotirea sănătăţii este instituţionalizată sub forma unui dispensar în Vima Mică, unde lucrează trei asistenţi medicali. De zece ani nu s-a stabilit nici un medic în comună, astfel că spitalul şi medicii cei mai apropiaţi sunt la Târgu Lăpuş. Pe vremea socialismului, când se dădeau repartiţii obligatorii absolvenţilor de facultăţi, în Vima Mică era şi medic.

Protecţia socială. Primăria comunei fiind foarte săracă, practic nu se poate vorbi de un sprijin cât de mic pentru populaţia neajutorată a satului. Astfel de sprijin se primeşte doar de la Guvern, în rest, vârstnicii, minorii şi cei fără niciun venit sunt lăsaţi în totalitate în seama familiilor lor. E drept c[ cei mai mul\i au mici pensii CAP.

Alimentarea cu apă potabilă. În intravilan se întîlnesc foarte puţine izvoare de suprafaţă. În schimb, la poalele Culmii Breaza se află izvoare cu apă potabilă de calitate. Cu toate acestea, generaţiile anterioare anului 1979 se aprovizionau cu apă din puţuri, numite de peteriteni fântâni. Prin urmare, fiecare gospodărie avea în curte o astfel de fântână (unele se mai păstrează şi azi), zidită din piatră de calcar şi cu o suprastructură din bârne de lemn sau din piatră cioplită, acoperită cu un capac din lemn. Mai puţin de jumătate din puţuri erau prevăzute cu cumpănă (denumită cu regionalismul zvârdină). Din celelalte, găleata cu apă se scotea cu un cârlig din lemn, alteori din metal, cu mâner din lemn. Pentru scoaterea apei, foarte puţini aveau mecanism cu ax, roată şi lanţ.

Marile dezavantaje ale puţurilor erau depozitele de gunoaie din gospodăria proprie a fiecărui sătean sau a vecinilor, cât şi fertilizarea solului din grădină, care duceau la infiltraţii. În multe locuri apa avea un gust sălciu ce provenea de la subsolul mâlos al platoului pe care este aşezat satul.

Apa se păstra în găleţi, pe “podul mesei”, un suport situat sub blatul mesei din încăperea unde familia locuia.

Până la apariţia ligheanelor (lavoare), în anii 1950, sătenii foloseau pentru spălare vane (coveţi) din lemn. Doar vara făceau câteva băi în râul Lăpuş, dar numai când apa era limpede şi caldă. În vechime, săpunul îl preparau din grăsimi, apoi cumpărau de la “Cooperativă” săpun “cheia”. În ultimii ani se foloseşte săpun de mai bună calitate.

Aducţiunea de apă. Abia după anul 1979 sătenii au finalizat aducţiunea de apă potabilă în fiecare gospodărie, de la izvoarele de Sub Deal, din Coşeră şi din Certeze. Apoi au început treptat, treptat să-şi construiască băi, mai ales în încăperi situate în bucătăriile de vară, în care instalau o vană şi un boiler, utilizând drept combustibil lemnul de fag. Cu toate că aveau apă curentă, în 1999 doar circa 10 gospodării aveau toaletă în casă. Regula a rămas ca WC-ul să fie amplasat în curte. Deocamdată nici nu se pune problema canalizării.

Spălarea rufelor. Cu doar trei-patru decenii în urmă, lenjeria de corp şi de pat se punea într-un ciubăr din lemn de brad, cumpărat de la moţii din Apuseni, care treceau adesea prin sat. Apoi se prepara leşie, prin fierbere într-o căldare de fontă (tuci) situată în curte sau în lemnărie. În următoarea etapă, rufele se duceau la Valea Satului sau la Valea Drelii, pentru lăut. Lăutul consta în baterea hainelor cu un mai din lemn pe un scaun anume construit, apoi limpezirea lor de mai multe ori.

În ultimii ani, în afară de destinaţia propriu-zisă, de baie, vana are şi rolul unui recipient în care se spală rufe, deşi tot mai mulţi îşi cumpără maşini de spălat, unii chiar automate.

Încălzirea. Combustibilul de încălzire a fost din totdeauna lemnul. Uneltele folosite până în anii ‘70 pentru tăierea lemnelor de foc erau: securea, toporul şi joagărul. Abia apoi au apărut fierăstrăul circular acţionat electric, urmat de fierăstrăul mecanic (drujba). Transportul lemnelor se făcea cu căruţa sau cu sania, trase de bivoliţe şi mai rar de cai. Depozitarea lemnelor de foc se făcea în magazia de lemne, numită lemnărie. Majoritatea sobelor erau confecţionate din tablă de metal, abia după 1980 apărând sobele de teracotă. Circa 30 de săteni au aragaze cu butelie. Abia în 1999 sătenii şi-au pus problema introducerii gazului metan, dar costurile depăşesc puterea financiară a celor mai mulţi săteni.

Alimentaţia. La 1901, Kadar consemnează ca hrană a peteritenilor pâinea de porumb şi legumele. Pâinea de porumb (numită impropriu mălai) se regăsea în alimentaţia localnicilor până la sfârşitul anilor ‘50, când a început să devină în ochii sătenilor un simbol al sărăciei, de care se ruşinau adesea. Astfel, la începutul anilor ‘60, pâinea de porumb a fost înlocuită treptat cu pâinea de grâu, un articol de lux la acea vreme. Dar mămăliga era, şi încă mai este pe alocuri, mâncarea de bază, mai ales dimineaţa. Pâinea se cocea în cuptorul din casă (tindă), apoi în bucătăria de vară, numită “căsuţă”. În sfârşit, după anii ‘80 toţi sătenii cumpărau pâine din Târgu Lăpuş, iar mai apoi de la magazinul sătesc.

Sortimentul de carne folosit cel mai des era cea de porc, afumată. În ultimii ani, după ce tot mai mulţi săteni şi-au cumpărat frigidere, a crescut şi consumul de carne. În preajma Crăciunului, aproape fiecare familie tăia câte un porc, obicei care se păstrează şi în prezent. La fel se întâmplă la Paşti, când se taie câte un miel. Din când în când se mai tăia câte un pui de găină şi câte un viţel, chiar şi în perioada socialistă, când acest lucru era interzis, tăierea viţeilor pedepsindu-se cu închisoarea. Duminica, mămăliga este înlocuită cu plăcinta, preparat culinar foarte bine apreciat de săteni. Chiar şi în anii ‘50, peteritenii parcurgeau zeci de kilometri, cu căruţele cu cai, pentru a duce seminţe de floarea soarelui sau de dovleac la presa de ulei din Hideaga. Uneori mai preparau şi magiun din prune.

Mâncărurile sunt gătite în general cu multe grăsimi, cu smântână de bivoliţă şi untură de porc. Sub formă de gustare, pe câmp, nelipsită este slănina. Consumul mare de grăsimi este poate justificat având în vedere efortul fizic considerabil pe care îl reclamă muncile agricole.

Fructe se consumă mai puţin, îndeosebi mere şi prune. Mulţi au şi câte o vie lângă casă, pentru struguri de masă (din soiuri hibride). Cu ani în urmă, unii aduceau pere şi cireşe din Coroieni şi din Groape, sau chiar din Prelucă.

Băutura alcoolică principală este ţuica de prune sau de porumb (numită horincă). Numeroşi localnici obişnuiesc să bea câte un păhărel (cam 50-100 grame) aproape zilnic, înainte de masa de prânz, “pentru poftă de mâncare”. De sărbători, ţuica este nelipsită, dar numai rareori se abuzează ajungându-se la beţii.

Ca veselă, se utilizau farfurii de lut (străchini), apoi vase de tablă, smălţuite, mai rar de porţelan, scumpe, dar şi prea grele pentru a fi purtate pe câmp. Până prin anii ‘50 se foloseau frecvent lingurile de lemn, care au fost înlocuite cu cele din metal.

Gospodăriile. La 1901, cronicarul remarcă obiceiul localnicilor de a construi răsfirat case din lemn acoperite cu paie (în ultimele decenii operându-se o oarecare restrângere a două gospodării de pe Calea Maşchii şi a altor două de După Deal).

Făcând o reconstituire după spusele bătrânilor, rezultă că gospodăriile atât cele vechi, cât şi cele mai noi, erau compuse din casă, şură şi grajd pentru vite într-o altă clădire, grajd pentru oi şi coteţ pentru porci, de regulă într-o clădire distinctă, magazie de lemne (lemnărie). Hambarul (numit găbănaş) şi coteţul găinilor formau o altă construcţie. În zilele de iarnă, pentru oi se amenaja un staul în grădină. Gospodăria era împrejmuită cu gard din stinghii de lemn, alteori din nuiele de lemn împletite şi nu rareori din gard viu, mai ales din specia carpen. Ograda, în medie de 15-30 de ari, cuprindea o parcelă pentru cultura zarzavaturilor (zisă grădinuţă), în care se cultivau şi câteva flori, o parcelă pentru cultura porumbului în amestec cu dovleci, sfeclă furajeră şi cartofi dispuşi în cuiburi. În fine, o a treia parcelă era destinată cositului în timpul verii şi depozitatului de fân în clăi, pentru perioada iernii. Cam aceeaşi împărţire a parcelelor din grădină se păstrează şi în prezent.

Puţine curţi sunt bine îngrijite, cu dale de beton sau de piatră, pentru acces, cu arbori sau arbuşti ornamentali sau măcar cu pajişte în faţa casei. Majoritatea curţilor sunt “dripălite”, cum spun ei. Cresc în faţa casei păsări de curte şi porci, lipseşte pajiştea, astfel că pe timp umed chiar la intrarea în casă este o suprafaţă acoperită cu noroi. Mai rar, pe lângă casă, dar cel mai adesea pe lângă pereţii celorlalte acareturi, mai ales ai magaziei de lemne, sunt rezemate sau agăţate tot felul de lucruri, ceea ce conferă clădirilor un aspect cu totul inestetic.

Casele. Pe parcursul a circa 30 de ani, după 1945, au dispărut două tipuri de case: cele construite înainte de primul război, din bârne de lemn, cu ferestre foarte mici şi acoperite cu paie (înnegrite de fum), şi cele construite în perioada interbelică, mai evoluate, dar tot din lemn, cu ferestre mai mari şi acoperite cu şindrilă (draniţă).

Ambele tipuri de case erau construite din lemn, fiind tencuite cu lut. În interior erau văruite în alb, iar în exterior în albastru. Plafonul era tot din scândură, iar pardoseala din lut. În faţă, uneori şi lateral erau prevăzute cu prispă. Casele vechi aveau două sau trei camere, prima, în care intrai, numindu-se tindă. Tinda avea rolul unui hol. De aici se intra în celelalte camere şi tot în tindă adesea era amplasat şi cuptorul de copt pîine. După anii ‘60 cuptorul a fost zidit în “căsuţă”, adică în bucătăria de vară.

Primele case din cărămidă arsă, moderne, cu plafon tencuit, au apărut la sfârşitul anilor ‘50, după care între 1960 şi 1980 s-a construit masiv, astfel că aproape toate casele din lemn şi acoperite cu paie sau cu şindrilă au fost demolate. În locul lor au fost zidite altele din cărămidă. Dar cele mai multe aveau temelie de piatră, fiind expuse avariilor cauzate de alunecările de teren, sau trepidaţiile camioanelor grele. Abia la ultima generaţie, după anii ‘70, s-a folosit betonul la construcţia temeliei, iar pardoseala s-a făcut din duşumea sau parchet.

Înainte de anii ‘60, deşi familia era compusă de obicei din trei generaţii. Cu toţii locuiau într-o singură încăpere, cealaltă cameră, mai elegantă şi mai curată, fiind destinată primirii oaspeţilor, şi era locuită doar de sărbători. Pînă în anii ‘60, la casele din lemn, pe pereţii fiecărei camere erau înşiruite, ca ornament, în partea superioară, farfurii pictate în culori vii. Obiceiul a dispărut odată cu construcţia noilor case din cărămidă. Mobilierul era compus din paturi, masă, scaune şi lăzi pentru rufe (cărora le spuneau lădoaie) şi podişor, adică un dulăpior pentru păstrarea veselei. În paturi erau paie de grâu în loc de saltele. Dulapuri nu aveau decât după anii 60, când cei mai mulţi săteni începeau să-şi cumpere garnituri de mobilă.

În anii ‘60-’70 a început moda construirii bucătăriilor de vară, unde majoritatea membrilor familiei locuiau în cea mai mare parte a anului, obicei care se continuă şi în prezent.

Petrecerea timpului liber

Hore (numite de localnici jocuri) s-au organizat până la începutul anilor ‘80. Feciorii tocmeau o formaţie de muzicanţi, compusă din trei instrumentişti: la vioară, contrabas şi bas (gordună). Violonişti din sat erau Gheorghe de pe Pârău şi Vasile a Ilişchii. În lipsa lor, chemau ţigani. La începutul anilor ‘80 s-a încetăţenit cu repeziciune obiceiul discotecilor.

Sport. În perioada anilor 1950-1960 (poate şi mai înainte) în Peteritea era la mare preţ jocul “de-a mingea”. Jocul era practicat în sat chiar şi de bărbaţi căsătoriţi, nu numai de tineri, aproape în fiecare duminică, dacă terenul era uscat. Mingea era confecţionată din două discuri de piele, cusute după ce se umpleau cu lână. Jucătorii se împărţeau în două grupe, apoi, prin tragere la sorţi, una din grupe era la serviciu. La distanţă de circa 50 de metri se fixa un semn, numit “ţel”. La acel ţel trebuia să ajungă cel care lovea mingea cu un băţ. Dacă era lovit cu mingea în timp ce parcurgea drumul până la ţel, serviciul trecea la cealaltă grupă.

Pe câmp, copiii care îngrijeau animalele se jucau “de-a untu-n gală” sau “de-a babele”, aruncând cu bastonul (bota) astfel încât să realizeze o mişcare de rotaţie atingând pământul cu capetele. Desigur, fiecare joc avea reguli bine definite. Un alt obiect de joacă îl constituia “puşcatul malului”. Concret, La Poniţă, era o rocă dură, de culoare cenuşie, căreia copiii îi spuneau mal (de fapt, mâl, pentru că era de culoare gri, asemănător cu mâlul). Încălzită în jăratic, roca pocnea puternic în timp ce din ea se desprindeau aşchii ce săreau la distanţă. Jocul era întrucâtva periculos, bucăţile de piatră fiind fierbinţi, dar era agreat datorită spectaculozităţii.

Destul de rar, cam o dată la două luni, în anii ‘50 se proiectau filme cu un aparat de 16 mm, care venea de la Răzoare.

Se mai juca şi cărţi, uneori chiar pe bani. Mai rar se jucau şah şi table. Duminica, la nunţi participau aproape toţi sătenii, cu mic, cu mare, iar mai recent tinerii merg tot mai des la dans la discoteca din Vima Mică.

În anii 50-60, în serile de duminică, tinerii ieşeau în “Crucile Drumului” unde stăteau de vorbă, schimbau impresii.

Începând cu anii 70 şi următorii, tinerii făceau plimbări cu bicicleta. Desigur cei care deţineau un astfel de vehicul, căci nu oricine avea bani pentru o asemenea investiţie

Primăvara, prin lunile februarie-martie, copiii de vârstă şcolară merg pe Calea Maşchii să culeagă ghiocei şi brânduşi din flora spontană, iar în săptămânile următoare, viorele şi călugări şi chiar narcise din flora spontană (Pe Custură).

Puţini peteriteni merg, ce-i drept destul de rar, la staţiuni de tratament, cum ar fi: Bizuşa, Ocna Şugatag, Băile Felix. De Sfânta Maria (15 august) merg la Mănăstirea Rohia. Dar cele mai dese deplasări din sat le fac la Târgu Lăpuş (de obicei, la târgul săptămânal, care are loc joi) şi la reşedinţa de judeţ - Baia Mare - cu felurite probleme administrative sau la spital, în caz de boală.

Căminul cultural a fost zidit în anii 1970-1971. Clădirea este de fapt o extindere a şcolii şi a fost finanţată din fonduri pentru învăţământ. Acesta a fost de fapt un subterfugiu pentru a obţine fonduri de la bugetul de stat, destinaţia clădirii fiind cunoscută de la bun început, ne-a relatat învăţătorul Marius Brăgariu. Îndată după finalizare, clădirea a fost transferată de la învăţământ la cultură.

În cămin se organizează revelioane, nunţi, discoteci şi adunări publice.

Tot în acel corp de clădire, dar într-o încăpere separată, a funcţionat sediul CAP, cu primul telefon (cu manivelă) instalat în 1974. În prezent, încăperea găzduieşte (doar nominal) o activitate de reproducere şi însămânţări artificiale (CRSA).

Magazinul sătesc a fost de-a lungul multor ani, şi mai este în bună măsură şi în prezent, adevăratul cămin cultural. Are numeroase roluri: loc de întâlnire şi schimburi de impresii între săteni, crâşmă, joc de biliard, destindere, loc de bârfă şi de stat la taclale...

Aici este de fapt locul de întâlnire al bărbaţilor. Actualmente magazinul este prevăzut şi cu o masă de biliard. Un subiect preferat este comentarea evenimentelor politice şi a declaraţiilor politicienilor din ţară şi din străinătate.